Monday, June 05, 2006

Împletirea Încreştinării cu Încheierea Etnogenezei Românilor din Mileniul Întunecat

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Românii - neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) - sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.

Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.

Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.

Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !

Cauzele Creştinării Dacilor

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :

Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.

Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.

Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă - uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia - dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.

Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum - fsat ( sat ) - şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.

Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.

Marele „ Völkerwanderung ” - acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos - nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :

Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite - ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.

Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.

Primele Dovezi ale unei Vieţi Creştine Organizate în Europa – Piatra, Lemnul, Cântecul, Limba, Firea

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Ortodoxia este, cum s-a spus, mai ales un mod de viaţă - crucea ţinută drept, în dreapta slavă. Dar ortodoxia mai este şi felul de a fi cel mai firesc al oamenilor, acela în care se îndumnezeieşte firea omenească. Cum altfel, fără a decade în etic sau cultural, se poate întâmpina sacrificiul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?

Drept ! Unde altundeva se mai sacrifică Domnul pentru păcatele noastre ? Dar societatea are rânduielile ei, corpurile ei, tradiţiile şi continuităţile ei particulare. Cu atât mai mult, atunci, modul de a trăi creştin încă de la început, de la fundamente, este o caracteristică definitorie pentru un grup social, cum este neamul românesc.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o „ religio illicita ” prin criptocreştinii trupelor imperiale romane ( şi mai cu seamă „ după ” ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate ) , povestea de aici, cu cântecele ei, ar fi fost cu totul alta.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul odată Războaiele dacice încheiate, în 106 d. Hr., dar şi înainte de retragerea militară din 276 d. Hr. ) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel, ca în Apus sau în Orient. De exemplu „ vocabularul liturgic ” şi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite.

Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de Occidentul Europei, sau de Orient, cere o sumedenie de explicaţii. Acestea vor fi date mai departe, mai sus...

Primii Martiri Daco-Romani Cunoscuţi

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.

Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, Martirologul Bisericii Ortodoxe, ca şi numeroase nume de episcopi, sunt toate atestate pentru prima dată în Dacia încă din timpul primilor Părinţi ai Bisericii.

Primul preot „ daco-roman ” cunoscut este Montanus, sau „ Munteanu ”, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa creştină, în 26 Martie 304.

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul „ Noviodunum ”, în Scythia Minor Sciţia minor) au dezgropat un „ Martyrion ” şi mai vechi, aşezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfintele moaşte ale unor martiri care au mărturisit încă din timpul represiunilor împăratului Decius ( 249-251 d. Hr. ). Ceea ce apare deci imediat, şi deosebit de semnificativ, este faptul că Martirologul, şi nu doar acela al Bisericii Ortodoxe Române de azi, pomenea numele acestora încă de atunci, de la martiriul lor.

Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, „ şi cu dovezi materiale ” atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină daco-romană ar fi fost un „ mit ”. Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde inscripţii tombale, sau numai pomelnice, redactate cu literele sacre din alfabetele vechi dacice, întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, apoi şi multe necunoscute...

Dunărea de Jos creştină – „ Scythia Minor ” – Dobrogea

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

După 297 d. Hr., pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare ( „ Scythia minor ” ), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre - se află cei mai numeroşi martiri, cu adevărat într-un martiriu în masă. Fenomenul „ primilor mărturisitori întru credinţă ” ca grup etnic este unic în întreg Imperiul roman, apoi este mai ales definitoriu pentru noi.

Este cu adevărat un fenomen în masă, al întregului corp social, pentru că de la episcopi la preoţi, şi de la ţărani la soldaţi, strămoşii noştri îl mărturisesc pe Hristos cu toţii, iar nu ca petice pestriţe ale corpului social cosmopolitizat, cum se găseau în Grecia, în Orient şi la Roma. Martirologul nostru creştin românesc este cea mai limpede mărturie, şi o măsură definitorie a neamului românesc, mioritic, cosmic, apoi drept ca o cruce dintru început.

Densuşiana

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Biserica de piatră antică din Densuş

Biserica aceasta, nu degeaba tocmai cea din parohia Densuşienilor, este din multe puncte de vedere un happax. Biserica este din piatră antică. Densuş, în judeţul Hunedoara, este nu departe de locurile sacre ale dacilor. Construită cu mult înainte de 1280 d. Hr., ea se află pe un nucleu precreştin autohton ( identificarea ulterioară a unui sfânt militar local cu Sân-Nicoară ? ). Sfântul Altar este îndreptat în mod caracteristic spre sud. Mauzoleul de la temelie este datat în secolul al doilea d. Hr. Biserica are hramul Sfântului Nicolae. Se pot distinge motivele cele mai vechi ale Europei Vechi în toate detaliile arhitecturale, mai ales prin profilul unei lebede ce pare a se ridica în zbor, zvelt.

Prima Ţară Creştină din Europa ?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia „ in corpore ”, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor - care nu erau de loc creştini ( şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci ), arată de asemenea că nu romanii au fost aceia care au adus dacilor creştinismul.

În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale „ Romania ”-ei „ rhomei ”-lor ( cum se numeau, ca naţiune greacă bizantină ţarigrădenii înşişi ), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.

Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia ( ţară ) – sau de Armenia inferioară ( satrapie ) ca prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi.

Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a „ lexicului liturgic ” „ arhaic ” ( şi „ unic ” ) al românilor, nu au fost încă semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon ( încă din anii 1780 ).