Organizarea religioasă „ primitivă ” în Dacia

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faptele acestea esenţiale ale sfântului Apostol Andrei nu s-ar fi putut păstra de fel până azi, dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată creştineşte în mod originar. Dacia era în primul veac de după Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la apogeul istoriei sale „ recente ”. Istoria aceasta - care este doar partea vizibilă dintr-un uriaş munte submarin ascuns în antichitatea cea mai veche - coboară până în inima neoliticului european, iar de întins se întinde din Epir până în Savoia.

Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel.

Încreştinarea acestui străvechi neam preindoeuropean este un proces imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat, din care abia începem a distinge rostul vechilor profeţii europene, oricât de sibiline ar fi fost acestea.

Bătrâni din Oaş... Celebra lucrare a lui Ioniţă Andon, cunoscută drept „ Sfetnicii lui Decebal ” - fotografie din anul 1927 - oferă o imagine a continuităţii perfecte în credinţă a neamului românesc. Ea reprezintă bătrânii unui sat din Oaş – Negreşti – fotografiaţi în biserica satului. Profilul lor pare desprins direct din Columna lui Traian.

Este destul însă a privi profilurile unor bătrâni autohtoni în biserică, de exemplu în inspirata ilustraţie „ Sfetnicii lui Decebal ” pentru a pricepe organizarea bisericii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dacia. Aflăm aici mai mult decât din mormane de documente furate, despre care se ştie cum sunt încă ascunse. De cine ? De papistaşi, de mercenari apostolici cărora li se dădeau indicaţii exprese, şi - mai e nevoie să adaug? - de iezuiţi. Ce este primitiv, în concluzie, rămâne doar ascuns sub bună căpăceală sau chiar căftăneală în mentalitatea ineptă a istoricilor academici, care nu privesc, fariseic, decât unde vor să privească.

Aceast proces de organizare religioasă dacică este imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat. El se petrece pentru că organizarea bisericească şi intensitatea trăirii curate, creştine a întregii populaţii, în întregul corp social dacic sunt fenomene naturale. Este vorba de un proces pregătit de mii de ani de viaţă religioasă ferventă, mai ales prin manifestările sale caracteristice dacice, pe care le numesc de neam sau „ naţionale ”, şi mai ales acelea din registrul sau tema învierii, sau mai limpede, aceea a „ nemuririi ”. Suntem etaje întregi mai la temelie decât amfictioniile, sibilele sau religiile de mistere. Aceasta se petrece cu noi dintru început, prin mila Domnului.

Inscripţia tombală în Mormântul celor patru Martiri dreptslăvitori de la Niculiţel, arâtând clar numele lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos.

Într-adevăr, cum altfel se poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă mai în urmă, aceea strict neîntreruptă care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi, dacă nu prin firescul ei ? Ouăle încristate din zona folclorică a Moeciului şi a Branului, cu teme atât de evident cucuteniene, arată pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Înviat din morţi, înfăşat sau „ înfăşăcel ” exact cu acelaşi motiv tradiţional şi anume continuu, ca Zalmoxis, de exemplu cel din tablele dacice „ apocrife ” de la Sinaia.

Toate aceste consideraţii fac ca teza - sau ucazul, iar nu observaţiile majorităţii istoricilor apuseni - privind presupusa încreştinare a Daciei prin „ romani sau prizonieri ai romanilor ” să nu poată fi menţinută, mai ales în faţa întinderii şi adâncimii fenomenului creştin originar în întreaga Dacie - aceea mereu liberă - cu două generaţii înainte de invazia romană.

Dacii liberi erau desigur perfect pregătiţi să primească pe Hristos prin întreaga organicitate a propriilor tradiţii, prin obiceiurile lor cele mai vechi, mai ales cele de rugăciune sau rugă a inimii în sihăstrii, ca şi datorită profeţiilor în Duhul cărora trăiau.

Sfinţii militari - a căror caracteristică dăruire este descrisă de părintele Mihai-Andrei Aldea - au dus mai departe o tradiţie războinică străveche a orizontului dacic, aceea pe care au dezvoltat-o apoi prin mărturisire şi până la martiriu, ei devenind primii apărători ai întregului spaţiu creştin.

De toate acestea, care nu sunt întâmplătoare, trebuie să ne mai şi amintim. Tot de acestea toate vom mai da şi socoteală o dată, la Judecată. Este prilej de smerenie, nu de mândrie. Dar dacă tot sunt mereu martiri, militari ori doar mărturisitori cu care se frământă aluatul firii noastre de neam de mii de ani, apăi să mai dospească, şi nu să se usuce sângele lor în firile noastre „ modernizate ” - funciar atee ori colorat apostatice.

REFERINŢE SELECTIVE
Pr. Mihai Andrei Aldea, Cap. I.2 Formarea Românilor, din Începuturile Neamului ca Teologie