Începuturile Încreştinării Neamului Românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faimoasa danie a unui anume Zenovie, acest candelabru paleocreştin din inima Ardealului, descoperit la Biertan, lângă Sibiu, atestă intensitatea trăirii creştineşti în Transilvania la începutul secolului al patrulea după Hristos.

După teoriile marii majorităţi a istoricilor apuseni, creştinismul a ajuns în Dacia doar odată cu trupele Imperiului roman. Într-adevăr, progresele militare ale romanilor la Dunărea de Jos corespund de-a dreptul cu faza de maximă expansiune a acestei uriaşe puteri a antichităţii înalte, apoi celei mai joase. Să fie deci strămoşii noştri creştini, aşa cum credea chiar Virgil Gheorghiu, urmaşii primilor episcopi romani exilaţi şi puşi la cazne în minele din Carpaţi - unde prin saline, sau în galerii metalifere, sunt mai peste tot altare?

Nu cred ! Cetăţenii romani ai secolului întâi după Hristos erau încă în plin Imperiu, şi - în mentalitatea socială, superstiţiile lor faimoase, apoi chiar în obiceiuri - prea departe de a adopta ceea ce vedeau încă a fi doar ca un fel de sectă sau rebeliune provincială. Vaticanul nu are toate arhivele publicate, iar surprizele ne pot încă prinde pe pregătite... Primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman, probabil în majoritate, au trecut Dunărea înspre miază-noapte, în afara Imperiului, încă din secolul Întâi d. Hr., tocmai pentru a evita primele persecuţii sistematice. Acestea au fost organizate de exemplu de câtre autorităţile imperiale provinciale peste tot, în vremea împăratului Nero. De altfel, trupele imperiale, cu excepţia câtorva sutaşi luminaţi, nu erau nici criptocreştine, nici încă nord-dunărene, necum majoritar creştineşti în timpul „ Imperiului înalt ” apoi a începutului celui de giosu...

Dar dacii erau mobili, proverbial de mobili, chiar versatili, apoi înalt spiritualizaţi, cum nu poate contesta nici un autor antic. Mai mult, firea neamului lor este veche, munteană, independentă, o fire nu de piraţi ci de „ navigatori ai uscatului ”. Trec de apologia priceperii lor de a se informa, sau a reţelelor de călători isteţi pe care le aveau peste tot în Imperiu, din Britania până în Bitinia, Capadocia, ori Palestina pentru a rezista unui vecin atât de pretenţios. În fine, greutatea remarcabilă a faptelor descoperite de arheologi, coroborată cu „ Tradiţia creştină ”, şi cu cercetarea scriitorilor antichităţii, ca şi a primelor acte sinodale din secolul al patrulea, înclină balanţa opiniilor mele - dar mai ales aceea a unor anumiţi specialişti contemporani din interiorul ortodoxiei, ca tânărul părinte istoric Mihai-Andrei Aldea, către ideea creştinării primare, apostolice a dacilor.

Concluzia acestor gânduri este aceasta : un neam unitar ca dacii este primul neam european creştin. Nu e mult, nici protocronist, dar este logic. Primele cuvinte ale creştinilor în limba strămoşilor, ca şi a noastră, sunt Dumnezeu Tatăl, Biserică, Sfânta Fecioară, Mântuitorul, Raiul, iar, purcede, prooroc, grai, mărturisire, Bobotează, Învierea, Jertfa, Mielul, Sfântul Agneţ, Prescura, Adevărul, Sfinţenia, Fiinţa, Întruparea, acum, de-a pururea, Răstignirea, Groapa, Înălţarea, Sfântul Giulgiu, Sfânta Scriptură, Împărtăşania, Atotţiitorul, apoi dania, predania, strădania, pedeapsa, învăţul, amin, amintirea, smintirea, iertarea, uitarea, mereu, lerui-ler, aho-aho, Ion Sântion, sfârşitul, pământul, jidovii, Patimile, vicleanul, dracul sau iadul- cuvinte unice între limbile neamurilor europene de azi.

Mai presus de analizele lingvistice, aceste cuvinte vechi au mereu o mare actualitate. Ele aproape că poartă cu ele o atemporală cardinalitate ce transcende modele, timpii sau orice altceva dimprejur iar nu din miezul lucrurilor - adstratul de exemplu. Ele fac un tot care parcă ar atrage orice nou cuvânt - să zic, ex-voto - de mi-l îmblânzeşte, mi-l face dulce ori diminutiv, mi-l apropie ori mi-l aduce acasă, în familie.

Ştiu, desigur, că nu sunt deocamdată petice de hârtie pe care să scrie că dacii uite, de pildă, s-ar fi încreştinat şi îmbisericit in corpore înaintea bătăliei de la Tapae. Dar Zeitgeist-ul sub cârma căruia trăim este acela al tuturor vremilor apostatice, smintite, apoi de-a dreptul abuzive. Ori - cum spuneau chiar romanii - abusus not tollit usum. Acestea sunt faptele vii, transmise de oameni vii, în feluri demne de crezare cu mult mai înalte decât „ consemnarea ”, care este deja semn de vestejire a Culturii Duhului. Este imposibil, cel puţin pentru priceperea mea, ca dacii, răspândiţi, apoi spiritualizaţi cum erau, să nu fi fost pregătiţi, de mulţi, în multe vremi, să-l primească imediat, direct, cu totul, pe Mântuitor. Nu însă tot ce a fost este şi scris ! Nu este scris tot ceea ce este - pe hârtie sau lemn sau piatră - şi altfel decât in inima, limba, firea sau amintirea noastră unde sunt toate cele ce merită cu adevărat rostuite, rostite sau bine spuse...