Arhimandritul Iustin Popovici avea dreptate...

Vremurile dau dreptate vederii ecumenismului ca pe o panerezie a timpurilor moderne

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

"Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”. Aceasta ne spune Sfântul Iustin Popovici, din dreapta imaginii. Sfântul Iustin Popovici este fotografiat aici cu părintele nostru arhimandrit, Sfântul Ilie Cleopa".

Fraţilor, am primit de la prietenul nostru din Grecia acestea :

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI : SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA

APRILIE 2009



FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului - Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].



Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:



Metropolitan of Piraeus, Seraphim

Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah

Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain

Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology

Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology

Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the "Pan-Hellenic Orthodox Union"

Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus

Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos

Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas

Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion

Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora

Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike

Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa

Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa

Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria

Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria

Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain

Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nicodemus, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nephon, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori

Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province

Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province

Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province

Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais

Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos

Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas

Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus

Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa

Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia

Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae

Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias

Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike

Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province

Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia

Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica





--------------------------------------------------------------------------------

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1



[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : << De asemenea, ei nu au un mod de viaţă evanghelic; întrucât orice fel de lux şi adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil şi nici orice altceva ce este interzis pentru creştini>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.



[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. .... The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. ... Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Cifra Fiarei

Suntem oameni sau vite ?
Talmudul care vede neamurile ca pe vite, a pus idolatriile babiloniene mai presus de Domnul, Cel care a vorbit prin Tora...

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Semnez cererea de a nu fi pus la cifra biometriei Fiarei aici apoi dau mai departe...

Nimeni nu e mai tare în lume ca dragostea în tăcere, jertfa consimţită, Păstorul cel Bun !

Trezvie

Cine e mai tare în lume ?
Dragostea în tăcere, Jertfa consimţită, Păstorul cel Bun

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Am priceput azi noapte, din valurile ei blânde, din coroniţa ei strânsă, de vărsătoare fecioară lin curgând mir curat peste mine, din mâinile ei de prinţesă împreunate în strânsoare, din ruga ochilor ei ce mă ardeau, privindu-mă cu lacrimi de bucurie fierbinte, de tot învăluitoare, cu dorul ei mai tare ca moartea, şi mai dulce ca gândul nemuririi :

Nimeni nu e mai tare în lume ca dragostea în tăcere, jertfa consimţită, Păstorul cel Bun.

Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat !

Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Copyright © 2008 Părintele Arsenie Papacioc

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc

- Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre evenimentul care a avut loc recent în Banat? Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit de bunăvoie şi nesilit de nimeni într-o biserică greco-catolică din Timişoara…

Părinte, ce părere să am? O părere negativă, pentru că gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar un recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox! A fost comunist şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii ăştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns. Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsură. Nu sunt de părere să se ia o atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne risipim forţele, care ne sunt atât de necesare într-un moment de mai mare eficacitate…

Preacuvioase, consideraţi că Mitropolitul astfel s-a lepădat de ortodoxie şi că ar trebui imediat să fie depus din treapta de mitropolit?

- Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la această întrebare. Avem în acest sens Sfântul Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit. Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal îl consider un alintat, nici măcar un copil (pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză). Să nu credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi purtam un profund respect.

Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la Palatul Patriarhal (după ce mă eliberasem din închisoare). Povesteam, pe coridoarele palatului, cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de-al meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă eliberasem din închisoare… Deodată, un părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul patriarhiei, s-a oprit, s-a uitat la mine, m-a sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e. Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De atunci i-am purtat respect ca, de altfel, tuturor Mitropoliţilor…

- Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună atitudine?

- Autoritatea cea mai mare o are Sinodul. Fără o decizie oficială din partea Sfântului Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar dăunătoare, pentru că pune în pericol credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de mulţi. Din punct de vedere strategic, e o greşeală în momentul de faţă să se atace, pentru că nu este vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care face parte din sânul sinodului. În plus nu e încă momentul să ne dăm pe faţă, pentru că demascăm valorile şi, apoi, va şti duşmanul unde să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din păcate, sinodul nostru doarme. Mă aştept, totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem să ia o măsură vor rămâne nişte laşi, pe nicăieri….

Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericeşti (făcea Liturghie după Liturghie pentru copii, în aceeaşi biserică, ca la catolici, schimba doar masa. Caraghios, nu?!). Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-au tot tolerat.

Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat. Un alintat.

- Care este părerea Sfinţiei Voastre despre ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să ajungă această colaborare ecumenică – între ortodoxie şi alte confesiuni?

- Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm legătură. Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.

- Înseamnă că mişcarea ecumenică o caracterizaţi ca pe o mişcare satanică, diabolică?

- Aşa este. O mişcare satanică, am şi spus lucrul acesta. Mi s-a pus şi o întrebare, în acest sens, în cartea pe care am scris-o „Singur Ortodoxia”… Şi am zis acolo: Toţi dracii sunt ai dracului! Asta-i…, nu ne putem juca cu adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotă, nimic! Catolicii de ce au schimbat crucea, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său. Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea.

Eu personal aştept o Hotărâre din partea Sinodului, însă din păcate, Mitropolitul Bartolomeu Anania se pare că a rămas cam singur.

Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaţii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri. Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să îl parafrazez pe George Coşbuc, „cu-o moarte toţi suntem datori”, dar nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut.

Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Adevărul e mai presus de toate!

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!

Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!

Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

NE Aşa a fost dintotdeauna, gândiţi-vă, fraţilor, la Sfântul Atanasie cel Mare

Durerea cititorilor Legii Strămoşeşti !

CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Copyright © 2008 Părintele Protos. Justin Pârvu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Scrisoarea Părintelui Iustin

Preafericite Părinte Patriarh,

Nr.4090/3 Iun 2008
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum - nesiliţi de nimeni - ne facem părtaşi ereziei papistaşe.

Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune:

„ Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă ”

– şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar:

„ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? ”

De asemenea, canonul 45, care spune:

„ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească ”.

Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.

Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.

Dureros, Preafericirea Voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.

Preafericirea Voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt atât de râvnite de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.

De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă, cât mai urgent, în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Această situaţie nu suferă amânare. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.

Cu plecăciune şi adânc respect,

Protos. Justin Pârvu

1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Luciditatea Smereniei

Lumea crede doar ce aude din presă... quia turpe, quia indignum
Vrem oare chiar totul quia absurdum est?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009



Oriunde suntem noi, în dreaptă înţelegere, noi ne rugăm mai întâi să primim sau să păstrăm Duhul, apoi să nu ne lăsăm niciodată.

Prin vocea limpede, atât de umană a părintelui Ioanichie, noi vrem, într-un cuvânt, Adevăr.

Părintele Ioanichie a plecat la Domnul pe 22 noiembrie 2007. Dragul nostru părinte avea o duhovnicie rară, apoi discernământul cel mai bun, acela prea curat ce vine direct din luciditatea smereniei... Aceasta este de fapt singura luciditate, chiar când ea pare a fi stranie! Cine nu crede, să privească extrasul de mai sus, apoi cel de-aici, mai de jos.




Părintele Ioanichie are mereu vie nu doar atât de distincta luciditate a smereniei. Sfinţia sa are har. Ca părintele Ioanichie, noi ne rugăm să fim în Duhul, apoi să nu credem decât în Adevăr. Părintele Ioanichie duce cu el ruga noastră. Dumnezeu să-l ierte!

"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu"

"Când Îşi Urmează Destinul, Au Apărarea Lui Dumnezeu..."
"Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !"

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părintele Arsenia Boca spunea că "Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !"

"Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, pâna şi jertfa Sa pe Cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare."

"Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevazută."

"Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe Cruce."

"Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr."

"Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simplă valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbatici întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei ?"

"Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului."

"Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri."

"Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei ar­hie­rei, pre­oţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dog­­mele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecu­me­­nice, alt­fel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu !."

"Dar Prin Ce Veţi Trece Voi..."

"Este o vreme de pustiire a neamului"
Părintele arhimandrit Iustin Pârvu spune despre neamul nostru:

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

'' Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. (Părintele arhimandrit Iustin Pârvu) ''

Părintele arhimandrit Iustin Pârvu continuă :

'' Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic în a invinge iadul.''

'' Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva.''

'' S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară.''

'' E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării si călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni ? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului...''

Dar tot părintele arhimandrit Iustin Pârvu trage concluzia, iar aceasta trebuie ascultată :

Cu Noi Este Dumnezeu !

Ecumemismul este nivelarea rugii la treapta ei cea mai joasă
Panerezia Timpurilor Moderne

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

"S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară... Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi... (Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu)

Părintele Iustin Pârvu, care nu mai este stareţ la Sfânta Mănăstire Petru Vodă din 2006, a văzut mai limpede. Părintele Iustin a priceput tot ce ne este pregătit la foc mic în copaia în care ni se face baia mondialismului.

Ordodoxia o spune pe cea dreaptă ecumenismului, oricum am scălda noi printre streini (nu doar de vorbă sau de port) erezia asta în copăile mofturoase ale ademenirilor celor mai viclene. Ortodoxia este dreapta înţelegere. Istoric, liturgic, teologic, dogmatic sau canonic, ecumenismul este cea mai mare erezie, este panerezia timpurilor moderne.

Unirea bisericilor care sunt singurele instituţii divino-umane ale lumii contemporane, este opera lui Dumnezeu, iar nu a oamenilor ! Credinţa în care ne întărim duhul nostru este doar aceea a lui Iisus Hristos, a părinţilor, a mărturisitorilor, a mucenicilor de care ne e mai plin azi calendarul decât ne sunt inimile...

Stăpânul nostru este Iisus Hristos, Dumnezeu venit printre noi oamenii ca să ne mântuiască, iar nu un episcop sau altul de Roma care se crede infailibil sau deasupra Sfintelor Sinoade. Părintele Cleopa a spus-o doctorului helvet cel venit să-i ceară sfat ca unui "om sfânt" - sfânt este numai Domnul Dumnezeul nostru. "La ce-ai venit la un cioban ?"

Ce au ei dar de căutat la ciobani ca noi ?

Cum spun părinţii, ecumenismul este coborârea rugii pe treapta ei cea mai de jos, prin chiar voia unor slujitori ai Bisericii, produsul masoneriei, panerezia timpurilor moderne. Pentru ascultarea sirenelor s-au pierdut multe suflete. Glasul mieros al lor începe cu lucruri simple. Primejdia este a uita acele taine asupra cărora nu veghem niciodată destul.

"Moartea, moartea, moartea..."... Gândul la ea este cea mai mare înţelepciune care păzeşte pe om de tot păcatul... Tot sfântul Vasile cel Mare ne face limpede ce ne aşteaptă şi pe noi dacă nu ne mai vindem sufletele, primind mai degrabă exilul : "Unde mă poţi exila unde nu este Dumnezeu?"

Prea Fericitul Teoctist a Plecat la Domnul!

Ieri, ziua 30, luna lui Cuptor, anul Domnului nostru Iisus Hristos 2007
Dumnezeu să-l ierte!

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Azi, 31 iulie, la sicriul Prea Fericirii Sale.


Prea Fericitul Teoctist cu Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei


Părintele Patriarh, un om din neam, de la rădăcinile sale cele mai bune, a plecat la Domnul. La moartea Patriarhului, Biserica aflată dintr-o dată fără întâistătător, plânge. Dar stă iar tare împreună, pentru că temelia sa e neamul românesc, a cărui nădejde estre mereu Învierea.

Cronicarul scria odinioară: Nasc şi la Muldova omini. Prea Fericirea sa a trăit în partea cea înaltă a firii noastre, de la răsăritul căreia, din partea Botoşanilor, se trage. A fost un mare întâistătător.

Dumnezeu să-l ierte!

(by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org)

Apa Isvorului

Ce face apei de isvor lumina lină ?
Un pic de sfinţenie terapeutică…

Numelui păcii mele

εἰρήνα (Delphi, ~400 î. Hr.)
εἰράνα (Delphi, mai târziu)
εἰρήνη (eirênê)

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aţi privit odată, bine de tot, adâncul apei de isvor ? Este parcă mai aproape decât suprafaţa… Şi totuşi, încercând cu mâna, ceea ce devine acum, prin setea noastră de a pipăi, fundul apei, ne apare iar mai departe decât oglinda ei. Astfel de paradox pentru ochii noştri cei leneşi este cu mult mai frecvent decât ne-au lăsat să pricepem toate simţurile noastre.

Limpezimea cu totul cristalină a isvorului ne apare ireală. Ne apare, şi nu este, doar pentru că nu vrem să pricepem decât ceea ce percepem… Această pricepere se petrece însă atât de minunat încât adâncul, pe care ar trebui să-l aflăm în străfund, ni se arată totuşi mult mai aproape decât credeam că este când încercam să-l pipăim. Eu cred că adâncul iese la iveală mai aproape decât faţa apei, cea care tremură mai repede, pentru ca noi să ne putem gândi în pace la cele veşnice…

Tot astfel, azi, privind în ochii ei atât de limpezi (fără să-i văd decât cu adâncul sufletului) am înţeles un strop de apă neîncepută : există o structură a lumii care desfiinţează distanţele şi timpii. E o structură blândă, învăluitoare şi discret luminoasă… Uneori iese din fiinţe tot atât pe cât intră în ele. Ea leagă fiinţele dragi între ele, şi printre ele cu înaltul văzduhului. Ea trece de oglinzi şi poate prin săgeata ei chiar şi văz Duhul. Ea e continuă, ca o ţesătură de preţ străvezie, dar prea fină pentru a putea fi pipăită. În această structură totul este continuitate admirabilă. Totul este prezenţă discretă şi atotcuprinzătoare.

Şi legănat în răceala ei atât de plăcută, care mă încălzea cu fiecare strop de apă din isvorul ei, m-am mai gândit, azi : Duhul lucrează această minune. Miracolul continuă în orice clipă. Şi o ţine cât vrei, până ce-ţi umple viaţa toată. Duhul o face tainică şi minunată. Cu totul, ţesătura aceasta ce te îmbracă dacă o primeşti, este de o frumuseţe de-a dreptul firească. Este “ţesătura ontologică”.

Materia devine minunată şi ea, dacă este antrenată firesc întru Domnul. Aspectul tehnic al acestui antrenament se poate numi, dacă vrem să-i zicem matematiceşte, privire cardinală. Enumerarea darurilor materiei astfel pricepute este cardinală, pentru că iese din ordinea greoaie a lumii în care doar oamenii fac regulile. Trăirea în această materie transformată ontologic devine cu totul adevărată. Cu adevărat este minunat să simţi cu ochii şi să pipăi mângăind cu privirea. Este adevărat. Deci cum se face?

Se făcea – aşa de limpede scrie orice descriere pertinentă a realităţii, cum este de pildă liturghia cosmică a basmului – se făcea deci, că tot gândul biruitor în orice clipă era cristalizator ! Oricine primeşte Duhul pregătit, îl poate împărtăşi cu aproapele. Aşa se făcea ţesătura tainei. Ontologic, este vorba de ţesătura realului, adică adevărul. Structural, este vorba de viaţă. Operaţional, am numit calea. Duhul ne mântuie, pentru că într-un chip care nu se poate povesti, este toate cele trei Feţe împreună. Semănând după trup cu noi, Mântuitorul ne aduce, pentru noi, Duh sfânt, ducându-ne pe fiecare, cât cerem, către Tatăl.

Cu materia cea mai grea ţesută fin în taină, totul participă la ea. Lumea este “sădită cu minuni” prin orice strop de lumină lină care cade peste noi sau se întinde prin împărtăşirea noastră. “ Moaşa ” cea pricepută ale cărei mâini aproape că mângâie ţesătura vieţii, moaşa rugăciunii noastre deci, ajută tot greul materiei noastre să fie tors. Apa vie din basm este chiar stropul scurs din această mână feremecată a moaşei. Apa neîncepută este apa în care orice gând bun lucrează ca o sămânţă de cristalizare. Iar viclenia necuratului este în a împinge sfeştania înspre nimicurile vrăjii. Căci unde ne putem vindeca oare prin ceva în care nu este Dumnezeu?

Năvodul vicleanului nu este pentru peştii Domnului. Orice gând care nu luptă să rămână în apă vie strică şi îngreuiază lumea prin păcat. Tu fii sămânţa cristalului celui mai limpede, şi e destul. De puterea apei neîncepute toţi vor să se împărtăşească – de la mincinoasele ospeţe gnostice, până la babele căpăţânoase, trecând prin fiecare dintre noi. Tu fii sâmbure de lumină, tare ca piatra, iute ca săgeata, dar spontan şi nu greoi, şi vei vedea mereu adâncul înaintea oglinzilor.

Adevărul este al bisericii dreptcredincioşilor, pentru că biserica este una prin lucrare dumnezeiască, iar nu omenească - cea prin politicească lucrătură. Calea este a familiei, pentru că numai întreita dragoste a aproapelui - cea a soţiei, cea a soţului şi cea a copiilor - iubeşte frumos pe Hristos. Viaţa este de la rădăcină întru neamul tău, deci cum să-L câştigi pe Hristos fără să-ţi câştigi, sau măcar să nu-ţi sminteşti aproapele, chiar atunci când te sapă ca în lumea românească de azi, doar doar va da de apă?

Lumea reală este, iată, una de minunată taină. În lumea cea adevărată, tot ce se petrece este fără distanţe şi fără garduri. Ïn această lume adevărată, tot ceea ce numim cu ochii noştri coborâtori “ minune ” este de fapt şi de drept doar o structură continuă. Nu minunea este excepţională, ci doar recunoaşterea ei. Această structură este străvezie, dar nu se poate împărtăşi oricum, şi desigur niciodată prin altă forţă decât aceea a apei vii a rugii. Nici agheasma nu se face fără rugă multă!

Lumea nu ţine nici o clipă fără această minune de fiecare clipă a prezenţei continue a Duhului. Cine ia parte la ea, acela trăieşte. Cine se împărtăşeşte din ea şi se face ca ea, acela nu mai moare. Iar cine o construieşte în orice moment, fie şi numai prin lupta gândului în războiul cel nevăzut, acela face şi merită pacea. Numele meu al păcii, care la Pitagora însemna în chip enigmatic "trei" (cf. Theol. Ar. v. I, 16), atestat încă de la pelasgi în forma cea mai veche εἰρήνα, este cum se vede apa din adâncuri a isvorului. Ori făcătorii de pace, “aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” ( Mt 5, 9 )

Publicat tot azi în Cazania, în 9 iulie : Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Pangratie, episcopul Tavromeniei (Taormina) din Sicilia, Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiril, episcopul Gortinei din Creta, Sfinţilor Mucenici Andrei şi Prov, care prin foc s-au săvârşit, pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch, pomenirea icoanei Maicii Domnului Panachrana din Cipru. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Ne trebuie Ardealul...

Oricât s-au străduit papistaşii, neamul românesc a rămas drept-credincios

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009


De-ar fi să ne-ngropăm de vii! E greu de imaginat martiriul unui popor pe care oricine l-a vrut schimbat numai pentru că era al locului...

Un Pic de Ateism "ştiinţific"

Despre motivaţia politică a ateismului

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Orice neam este cu mult mai uşor de dominat dacă acelui neam i se taie rădăcinile, astfel ca fiii lui să cadă singuri de la Nume la număr. Trista realitate istorică a căderii noastre este aceea că firul conducător al istoriei europene a ultimilor trei sute de ani se poate rezuma prin distrugerea ideii naţionale.

Ori neamurile nu sunt făcute, cum făcătură e toată pseudorealitatea fariseică autoidolatră, ci neamurile sunt create, cum suntem noi oamenii. Cea mai adâncă rădăcină a individualităţii oamenilor, propriul uman, specificul nostru este credinţa. Neamurile sunt deci individualizarea colectivităţii de la rădăcinile ei, părţile întregi ale comuniunii reale, aceea a credinţei. Neamurile nefiind create de oameni, nu pot fi anihilate de oameni, care pot cel mult să se distrugă individual prin păcat, mergând fiecare la moarte irevocabilă în loc de Înviere. Programul anti-neamuri este de aceea o iluzie fariseică. Această eroare, iluzie, sau fals intelectual au fost însă in nuce tot programul fariseic.

În cadrul istoric al revoluţiilor moderne, care au început cu cea franceză şi au culminat cu cea bolşevică (continuând cu cea "neoconservatoare", "globalistă" sau "mondialistă"), mişcarea ateistă (mai precis cea antihristică, apoi cea anticreştină) au constituit fondul sau esenţa tuturor schimbărilor "revoluţionare", mecanismul "progresului" sau filozofia "modernităţii".

Nu contează în pseudoanalizele fariseice ale sistemului de valori ale minciunii organizate nici datele istorice nici nimic altceva decât minciuna per se. Nu a contat în nici o astfel de analiză faptul că "progresul" nu duce nicăieri sau faptul că sute de milioane de crime de stat, democidul, foametea, prigoana, au fost calea acestuia.

Cum se perpetua minciuna ? Ca odinioară "progresistul" comunist bine etichetat de propagandist, erai, în globalism, pe mai departe, sau mai pe scurt, bine văzut, dacă "te dădeai modern", ciocoi, relativizant, "democrat", adhocrat, corporacrat, cleptocrat, etc.

De la Templul Raţiunii în care a fost transformată catedrala Nôtre Dame din Paris, până la distrugerea şi desacrarea zecilor de mii de lăcaşe de cult din Rusia după 1918 şi "ereziile ecumeniste", mersul anti-creştin al istoriei europene a fost dirijat de motivaţia politică a programului secular şi secularizant care poate fi numit "anti-neamuri".

Programul acesta este formalizat în modul cea mai limpede încă de la manifestul lui Adam Weishaupt, primul profesor ateu de drept canonic din istorie, membru activ şi "cadru" internaţionalist avant la lettre din societatea Iluminaţilor bavarezi, o "masonerie din interiorul masoneriei". Ateistul cu program, Adam Weishaupt, este un iezuit răspopit, devenit satanist, luciferian şi nomen odiosum. Programul său a devenit "ateismul ştiinţific" al "ideologiei progresului".

Este vorba de o doctrină ridicată la demnitatea de revelaţie a tergo. Promovată imediat, insistent, apoi adânc penetrant în societatea europeană prin sistemul de organizare al casei Amschel, ea a aflat un corp social nepregătit, naiv apoi chiar bine copt prin agitatori de meserie. Programul ateist şi-a ales un simbol satanic, pentagrama, drept "scut roşu", şi şi-a însuşit apoi hexagrama apoi chiar numele "patronimic" corespunzător. Această impostură intelectuală a devenit în mod fals, fraudulos, apoi nespus de scandalos, tiparul ori programul cu care au fost otrăvite minţile crude ale copiilor în toate statele "lagărului socialist".

Cea mai limpede dovadă a repetării istoriei este că ideea de libertate religioasă a fost vânturată contra sistemului socialist când acesta era planificat să cadă, dar reprimată în 96% din mediile oficiale ale oficinelor "mondialiste" imediat ce zidul Berlinului a căzut. Acum pentru un zid căzut, trei altele s-au ridicat.

Motivaţiile unui agnostic contra ateismului
Ciudat, agnosticismul nu poate face din îndoială o armă antifideistă. Agnosticismul nu poate motiva ateismul. Toată frauda intelectuală a ateismului este demontată prin aceste fapte simple, repetate în istoria intelectuală a ultimelor două mii de ani :

O respingere a Creatorului duce la cultul egolatru al derizoriului propriu. Mai mult : Ateistul crede şi el, "dar crede că nu crede" cum scria Vasile Voiculescu, doctorul scriitor din Rugul Aprins. "Religiile ateiste" contemporane au fost prezise apoi bine descrise de Mircea Eliade. În rezumat, nu există societate umană, istorică, preistorică ori anistorică, în nici un timp cunoscut - fie şi cea virtual-post-modernă - care să nu fie religioasă. Acest fapt a fost remarcat la vremea lui chiar de Cicero.

În privinţa monoteismului, respingerea lui Dumnezeu presupune în prealabil referirea la Dumnezeu, deci recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, deoarece nu poţi respinge ceea ce nu este. Acest fapt logic - remarcat încă de Anselm din Canterbury - constituie faimosul argument ontologic (credo ut intelligam).

Dumnezeu este ens realissimum deoarece nu există nici un nivel (fizic ori imaginat) al realului care să i se poată suprapune. Kurt Goedel, autorul celei mai cuprinzătoare teoreme a incompletitudinii oricărui sistem formal, inclusiv a celor logice (celebrul paradox al lui Goedel) a aflat o demonstraţie excepţională a existenţei lui Dumnezeu. Nu a publicat-o însă, din teama de a nu fi "taxat" drept credincios. Ce jalnic cerc vicios tocmai la cel care sărise de nevoie în cel virtuos ! Petre Ţuţea a observat, admirabil, că intelectul este neputiincios atunci când pretinde a crea adevărul. Adevărul poate fi recunoscut, dar nu creat sau demonstrat. El există. Doar minciuna se inventează. Adevărul, spune limpede, tăios de limpede marele filosof român, nu se poate inventa. Dacă adevărul nu este revelat, atunci el nu există.

Desigur, nu se poate subordona credinţa unei demonstraţii logice. Iar adevărul nu se poate substitui nici unui sistem particular de criterii ale sale. Acesta este veritas secundum fidem a medievalilor, "iar eu nu admit decât Pistis" scria inegalatul Petre Ţuţea. Credinţa este libertatea, singura, prima, şi ultima, deoarce nici Dumnezeu Creatorul nu o impune.

Ateismul este în concluzie caracteristica pseudo-culturală a căderii, expresia ultimă şi forma acută a decăderii individului redus de la nume la număr, care vine de nicăieri şi nu se îndreaptă nicăieri.

Sfintele Icoane

Un text frumos din Virgil Gheorghiu

by Virgil Gheorghiu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

În dicţionar, aflăm că termenul icoană înseamnă în greceşte imagine.

Într-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, "divino-umană", în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele théos, care înseamnă "Dumnezeu", şi anêr, care înseamnă "om".

Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.

Într-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. În icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. În icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. În timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.

Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, gaze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. În viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.

În icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.

O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup (nota 2). Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.


Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile - ca uleiul, cerneala şi culorile - realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu- are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.

Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică "nefăcută de mână omenească", Este chipul lui Hristos imprimat în Chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de " Sfântul Chip ". În afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.

Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.

Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer.

Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii, Ştiam că "cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele" (nota 3).

Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească - chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. Îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus.

E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu.

Note
Nota 2 : SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5.16.
Nota 3 : Faptele Apostolilor 7, 49.

Isvor
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ''De la 25ème heure à l'heure éternelle'' : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.)

Scara Sfântului Ioan Scărarul

by ieromonahul Paisie
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Saint Jean Climaque dit : “ Nul n'entrera couronné dans la céleste chambre nuptiale s'il n'accomplit le premier, le second et le troisième renoncement. Je veux dire le renoncement à toute affaire, à toute personne, à tout parent  ”. Et dans l'office du petit schème, le postulant est demandé : “ Supporteras-tu toute affliction, toute austérité ( et pauvreté ) inhérente à la vie monastique, en vue du Royaume des Cieux ?  ”. Après la réponse du postulant, l'higoumène dit cette prière : “ Seigneur, notre Dieu, tu as décidé que seul sont dignes de Toi, ceux qui ont abandonné tous les biens de cette monde, leur parenté, leurs, amis, et se sont mise a Ta suite. Reçois donc ton serviteur, qui a renoncé à toutes ces choses  ”. Toutes ces affirmations nous montrent que le moine qui suit la voie de la perfection doit renoncer aux biens et richesses matérielles, et mener une vie de pauvreté, selon l'exemple du Christ, qui cherchait si peu les possessions de ce monde qu'Il “ n'avait pas où reposer Sa tête ”. (Mt 8, 20).

Par le vœu de pauvreté et la pratique de la pauvreté évangélique, le moine renonce à la sécurité, au confort, au prestige et à l'indépendance qui confère la richesse, ou au moins l'aisance matérielle. La pauvreté est ainsi pour lui, un moyen d'exprimer et de réaliser une parfaite dépossession de lui-même ; par elle, il renonce à se suffire et à se fermer sur lui-même dans l'affirmation de son individualité, afin d'entrer en parfaite communion avec Dieu et les hommes. Elle atteste, aussi, la préférence que le moine accorde aux biens du Royaume de Dieu sur les biens terrestres, son abandon filiale à la providence divine et son amour du prochain. Saint Jean Climaque nous la montre en disant : “ Un moine sans possessions est maître du monde. Il a confié à Dieu tous ses soucis, et par la foi il a acquis tous les hommes pour serviteurs. Il ne parle pas aux hommes de ses besoins, reçoit tout ce qui lui vient de la main du Dieu  ”.

Dans le vœu monastique de pauvreté, ou de non acquisition, l'accent est mis sur la lutte, contre la passion d'acquérir ( pléonexia ), l'amour de l'argent ( philargyria ) et des choses.

La pléonexie consiste essentiellement dans la volonté d'acquérir des nouveaux biens, dans le désir de posséder d'avantage, et la philargyrie, quant à elle, désigne un attachement à l'argent et aux diverses formes de richesses matérielles. Cet attachement se manifeste dans la jouissance éprouvée à les posséder, dans le souci de les conserver, dans la difficulté que l'on éprouve à s'en séparer, dans la peine que l'on ressent à en faire don.  Saint Jean Climaque introduit ainsi le chapitre de l'échelle qui est consacré à l'amour de l'argent : “ Disons donc d'abord quelques mots de la maladie, nous traiterons ensuite brièvement du remède ”.

A la suite de saint Paul ( cf. Eph 5, 5 ), saint Jean Climaque dit que “ L'amour de l'argent est l'adoration des idoles.

” Puisque dans la vie de l'avare et du cupide, l'argent et les diverses formes de richesses occupent la place due à Dieu, et devient pour lui des idoles. Celui qui est victime de ses passions n'adore pas les richesses comme les idolâtres adorent leurs idoles dans le cadre d'un culte constitué mais il a au fond la même attitude qu'eux : Il leur accorde en fait la même importance, voire la même sacralité, leur porte le même respect, leur manifeste la même vénération, et dépense pour elles toute son énergie, toutes ses forces, et tout son temps.

Ensuite, saint Jean dit que l'amour de l'argent est “ la fille de manque de foi. Il prend prétexte de la maladie, prévoit la vieillesse, suggère que la sécheresse va venir, annonce en avance la famine.  ”  Ces traits révèlent une manque de foi et d'espérance en Dieu, une inquiétude de l'homme face à un avenir qu'il ne connaît ni ne le maîtrise pas, la tentative d'acquérir une multitude des biens matériels, d'assurer en quelques sortes cet avenir, l'homme se confiant en ses propres richesses, au lieu d'attendre de Dieu tout secours. Mais, l'homme doit remettre toute sa confiance et tout son espoir en Dieu car le Christ même a dit : “ Ne vous inquiétez pas de votre vie, de ce que vous mangerez, ni pour votre corps, de quoi vous le vêtirez. ” ( Mt 6, 25 ). Du moment que les liens de la propriété sont rompus, le danger est écarté pour l'homme de mettre sa confiance en quelque chose de terrestre. Il est devenu libre pour Dieu. Mais c'est de cet aspect positif de la renonciation au monde qu'il s'agit en définitif. Tout le réfus et le renoncement tend à affirmer et à assurer une vie plus haute promise à ceux qui suivent le Seigneur. La pauvreté volontaire libère l'homme des contingences terrestres. Saint Jean Climaque dit : “ Comme celui qui a les pieds enchaînés ne peut marcher, ainsi en est-il de ceux qui amassent des biens, ils ne peuvent montez au Ciel. ”

Pour vaincre l'amour de l'argent et la passion d'acquérir, il faut que l'homme s'efforce de se contenter de ce qu'il possède. Saint Paul conseille : “ Que votre conduite soit exempte d'avarice, vous contenant de ce que vous avez présentement car Dieu Lui-même a dit “ Je ne te laisserai ni ne t'abandonnerai ” ( He 13, 5 ) ”. L'Apôtre indique par là même qu'une condition de la victoire sur l'avarice est l'acquisition d'une foi solide en Dieu. Ce qui affirme explicitement saint Jean Climaque : “ Une foi inébranlable coupe tout souci à la racine. ” 

La valeur de la pauvreté repose moins dans la privation des biens temporels que dans la prise de conscience de l'importance relative de ces biens et de la nécessité de tendre toutes ses forces vers le Royaume des Cieux, unique objet de désir des chrétiens. Dans l'office de la tonsure, dit-on : “ Ne préfère donc rien à Dieu. ”  L'on peut d'ailleurs constater que plus il s'attache aux biens spirituels, plus il acquiert le détachement à l'égard des biens sensibles. Saint Jean Climaque dit : “ Celui qui a goûté les choses d'en haut méprise facilement celles d'en bas.  ” et encore : “ un petit feu suffit pour brûler beaucoup de bois ; et à l'aide d'une seule vertu, on échappe à toutes les passions que nous venons de dire. Cette vertu se nomme le détachement; elle est engendrée par l'expérience et le goût de Dieu. ” 

Pour s'attacher aux biens spirituels il faut que l'homme prenne conscience qu'il existe une autre beauté, d'autres richesses supérieurs, qu'il n'y a aucune richesse supérieure à la gloire et au Royaume de Dieu, et qui mérite de leur être préférée. Mais cette prise de conscience n'est réellement possible, comme l'indique saint Jean Climaque, que par une expérience des réalités spirituelles à laquelle l'homme ne peut accéder que lorsqu'il cesse de mener une vie entièrement charnelle et s'unit à Dieu par l'amour et la pratique des commandements. Seul “ le goût de Dieu ” comme le dit si concrètement saint Jean Climaque lui permet de mesurer, par comparaison aux biens divins, le peu de valeur des biens sensibles.

Il est indispensable que la pauvreté constitue une disposition intérieure, une attitude spirituelle à regard des biens matériels. Le moine ne promet pas tant de vivre dans la pauvreté que de libérer son esprit de désir de posséder, libération dont le signe le plus claire est le désir ardent de ne pas posséder, au point de ne même plus épargner son propre corps. Selon saint Jean Climaque le cénobite ne possède rien au propre et a renoncé à son propre corps : “ Ceux qui vivent dans l'obéissance ignorent l'amour de l'argent. Car là où on a livré même son corps, que possède-t-on encore en propre ? ” . A cette condition est possible une vie vraiment royale.

Le vœu de pauvreté ou de non-possession se manifeste intérieurement comme absence de préoccupation à l'égard de biens matériels. Saint Jean Climaque écrit : “ La non-possession et l'abandon de tout souci, un voyage sans bagage, un affranchissement de la tristesse, la foi dans les commandements ”.  Et il est évident que cette absence de préoccupation et de souci ne peut être véritablement réalisée que par celui qui a renoncé à toute possession et à toute acquisition.

En revanche, le moine qui aime l'argent est étranger à l'acédie, et se souvient à toute heure des paroles de l'apôtre “ si quelqu'un ne veut pas travailler, qu'il ne mange pas non plus. ” ( 2 Thess 3, 10 ) et “ de mes propres mains j'ai pourvu à mes besoins et à ceux de Mes compagnons ” ( Act 20, 34 ).  L'amour de l'argent et la passion d'acquérir trouble l'âme en permanence, la fait la proie d'une multitude des soucis, d'inquiétudes, des tourments, l'établit dans un état continuel de crainte, d'anxiété, d'angoisse. Saint Jean Climaque montre que la guérison de l'avarice met fin à ces états : “ Le travailleur ( spirituel ) sans possession est fils du détachement et ne fait pas plus de cas des choses dont il dispose que si elle n'existait pas. Quand il se retire dans la solitude, il regarde toute chose comme de l'ordure. ” En délivrant l'homme des soucis inévitablement liées à toute possession, la non-possession le libère radicalement de son aliénation aux biens de ce monde il lui permet de se soucier exclusivement de Dieu, et d'être pleinement disponible pour lui. Dans la prière de l'office de la tonsure on dit : “ Seigneur Dieu, reçoit Ton serviteur ( Nom ) qui renonce aux désirs du monde et s'offre à Toi, le Maître, en se présentant lui-même comme une offrande vivante et agréable. ” 

L'expérience monacale nous montre que pour accéder à la prière pure, il est nécessaire de libérer l'intellect des images pesantes de la matière. Saint Jean Climaque nous montre cela clairement : “ L'homme sans possessions est pur durant sa prière, mais l'homme ami du gain, prie devant les images des choses matérielles ” et encore “ celui que la passion le tient enchaîné n'atteindra jamais à la prière pure. ”

La non-possession fortifie aussi l'humilité. Saint Jean Climaque dit: “ Les nerfs qui fortifient l'humilité et les voies qui y conduisent sont la non-possession, l'exil volontaire et secret… la demande de l'aumône… Rien ne peut humilier l'âme autant que cet état de dénouement où l'on doit mendier sa subsistance : car c'est seulement alors que nous nous montrons amis de la sagesse et amis de Dieu, quand pouvant nous élever nous fuyons irrévocablement l'élèvement. ”

Actualitatea lui Varlaam

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009



„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ”

( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )

Primiţi Evenimentele cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Drept măritori ori ba, smerenia mea vede azi timpul curgând spre capete. Mi-amintesc de Mahatma Gandhi, răspunzând unui ziarist britanic, care l-a întrebat ce crede despre Civilizaţia Occidentală :

– Cred c-ar fi o idee foarte bună !

Împletirea Încreştinării cu Încheierea Etnogenezei Românilor din Mileniul Întunecat

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Românii - neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) - sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.

Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.

Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.

Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !

Cauzele Creştinării Dacilor

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :

Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul „ Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.

Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.

Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă - uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia - dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.

Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum - fsat ( sat ) - şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.

Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.

Marele „ Völkerwanderung ” - acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos - nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :

Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite - ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.

Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.

Primele Dovezi ale unei Vieţi Creştine Organizate în Europa – Piatra, Lemnul, Cântecul, Limba, Firea

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Ortodoxia este, cum s-a spus, mai ales un mod de viaţă - crucea ţinută drept, în dreapta slavă. Dar ortodoxia mai este şi felul de a fi cel mai firesc al oamenilor, acela în care se îndumnezeieşte firea omenească. Cum altfel, fără a decade în etic sau cultural, se poate întâmpina sacrificiul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?

Drept ! Unde altundeva se mai sacrifică Domnul pentru păcatele noastre ? Dar societatea are rânduielile ei, corpurile ei, tradiţiile şi continuităţile ei particulare. Cu atât mai mult, atunci, modul de a trăi creştin încă de la început, de la fundamente, este o caracteristică definitorie pentru un grup social, cum este neamul românesc.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o „ religio illicita ” prin criptocreştinii trupelor imperiale romane ( şi mai cu seamă „ după ” ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate ) , povestea de aici, cu cântecele ei, ar fi fost cu totul alta.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul odată Războaiele dacice încheiate, în 106 d. Hr., dar şi înainte de retragerea militară din 276 d. Hr. ) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel, ca în Apus sau în Orient. De exemplu „ vocabularul liturgic ” şi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite.

Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de Occidentul Europei, sau de Orient, cere o sumedenie de explicaţii. Acestea vor fi date mai departe, mai sus...

Primii Martiri Daco-Romani Cunoscuţi

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.

Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, Martirologul Bisericii Ortodoxe, ca şi numeroase nume de episcopi, sunt toate atestate pentru prima dată în Dacia încă din timpul primilor Părinţi ai Bisericii.

Primul preot „ daco-roman ” cunoscut este Montanus, sau „ Munteanu ”, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa creştină, în 26 Martie 304.

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul „ Noviodunum ”, în Scythia Minor Sciţia minor) au dezgropat un „ Martyrion ” şi mai vechi, aşezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfintele moaşte ale unor martiri care au mărturisit încă din timpul represiunilor împăratului Decius ( 249-251 d. Hr. ). Ceea ce apare deci imediat, şi deosebit de semnificativ, este faptul că Martirologul, şi nu doar acela al Bisericii Ortodoxe Române de azi, pomenea numele acestora încă de atunci, de la martiriul lor.

Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, „ şi cu dovezi materiale ” atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină daco-romană ar fi fost un „ mit ”. Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde inscripţii tombale, sau numai pomelnice, redactate cu literele sacre din alfabetele vechi dacice, întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, apoi şi multe necunoscute...

Dunărea de Jos creştină – „ Scythia Minor ” – Dobrogea

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

După 297 d. Hr., pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare ( „ Scythia minor ” ), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre - se află cei mai numeroşi martiri, cu adevărat într-un martiriu în masă. Fenomenul „ primilor mărturisitori întru credinţă ” ca grup etnic este unic în întreg Imperiul roman, apoi este mai ales definitoriu pentru noi.

Este cu adevărat un fenomen în masă, al întregului corp social, pentru că de la episcopi la preoţi, şi de la ţărani la soldaţi, strămoşii noştri îl mărturisesc pe Hristos cu toţii, iar nu ca petice pestriţe ale corpului social cosmopolitizat, cum se găseau în Grecia, în Orient şi la Roma. Martirologul nostru creştin românesc este cea mai limpede mărturie, şi o măsură definitorie a neamului românesc, mioritic, cosmic, apoi drept ca o cruce dintru început.

Densuşiana

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009



Biserica aceasta, nu degeaba tocmai cea din parohia Densuşienilor, este din multe puncte de vedere un happax. Biserica este din piatră antică. Densuş, în judeţul Hunedoara, este nu departe de locurile sacre ale dacilor. Construită cu mult înainte de 1280 d. Hr., ea se află pe un nucleu precreştin autohton ( identificarea ulterioară a unui sfânt militar local cu Sân-Nicoară ? ). Sfântul Altar este îndreptat în mod caracteristic spre sud. Mauzoleul de la temelie este datat în secolul al doilea d. Hr. Biserica are hramul Sfântului Nicolae. Se pot distinge motivele cele mai vechi ale Europei Vechi în toate detaliile arhitecturale, mai ales prin profilul unei lebede ce pare a se ridica în zbor, zvelt.

Prima Ţară Creştină din Europa ?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia „ in corpore ”, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor - care nu erau de loc creştini ( şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci ), arată de asemenea că nu romanii au fost aceia care au adus dacilor creştinismul.

În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale „ Romania ”-ei „ rhomei ”-lor ( cum se numeau, ca naţiune greacă bizantină ţarigrădenii înşişi ), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.

Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia ( ţară ) – sau de Armenia inferioară ( satrapie ) ca prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi.

Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a „ lexicului liturgic ” „ arhaic ” ( şi „ unic ” ) al românilor, nu au fost încă semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon ( încă din anii 1780 ).

Organizarea religioasă „ primitivă ” în Dacia

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faptele acestea esenţiale ale sfântului Apostol Andrei nu s-ar fi putut păstra de fel până azi, dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată creştineşte în mod originar. Dacia era în primul veac de după Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la apogeul istoriei sale „ recente ”. Istoria aceasta - care este doar partea vizibilă dintr-un uriaş munte submarin ascuns în antichitatea cea mai veche - coboară până în inima neoliticului european, iar de întins se întinde din Epir până în Savoia.

Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel.

Încreştinarea acestui străvechi neam preindoeuropean este un proces imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat, din care abia începem a distinge rostul vechilor profeţii europene, oricât de sibiline ar fi fost acestea.

Bătrâni din Oaş... Celebra lucrare a lui Ioniţă Andon, cunoscută drept „ Sfetnicii lui Decebal ” - fotografie din anul 1927 - oferă o imagine a continuităţii perfecte în credinţă a neamului românesc. Ea reprezintă bătrânii unui sat din Oaş – Negreşti – fotografiaţi în biserica satului. Profilul lor pare desprins direct din Columna lui Traian.

Este destul însă a privi profilurile unor bătrâni autohtoni în biserică, de exemplu în inspirata ilustraţie „ Sfetnicii lui Decebal ” pentru a pricepe organizarea bisericii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dacia. Aflăm aici mai mult decât din mormane de documente furate, despre care se ştie cum sunt încă ascunse. De cine ? De papistaşi, de mercenari apostolici cărora li se dădeau indicaţii exprese, şi - mai e nevoie să adaug? - de iezuiţi. Ce este primitiv, în concluzie, rămâne doar ascuns sub bună căpăceală sau chiar căftăneală în mentalitatea ineptă a istoricilor academici, care nu privesc, fariseic, decât unde vor să privească.

Aceast proces de organizare religioasă dacică este imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat. El se petrece pentru că organizarea bisericească şi intensitatea trăirii curate, creştine a întregii populaţii, în întregul corp social dacic sunt fenomene naturale. Este vorba de un proces pregătit de mii de ani de viaţă religioasă ferventă, mai ales prin manifestările sale caracteristice dacice, pe care le numesc de neam sau „ naţionale ”, şi mai ales acelea din registrul sau tema învierii, sau mai limpede, aceea a „ nemuririi ”. Suntem etaje întregi mai la temelie decât amfictioniile, sibilele sau religiile de mistere. Aceasta se petrece cu noi dintru început, prin mila Domnului.

Inscripţia tombală în Mormântul celor patru Martiri dreptslăvitori de la Niculiţel, arâtând clar numele lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos.

Într-adevăr, cum altfel se poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă mai în urmă, aceea strict neîntreruptă care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi, dacă nu prin firescul ei ? Ouăle încristate din zona folclorică a Moeciului şi a Branului, cu teme atât de evident cucuteniene, arată pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Înviat din morţi, înfăşat sau „ înfăşăcel ” exact cu acelaşi motiv tradiţional şi anume continuu, ca Zalmoxis, de exemplu cel din tablele dacice „ apocrife ” de la Sinaia.

Toate aceste consideraţii fac ca teza - sau ucazul, iar nu observaţiile majorităţii istoricilor apuseni - privind presupusa încreştinare a Daciei prin „ romani sau prizonieri ai romanilor ” să nu poată fi menţinută, mai ales în faţa întinderii şi adâncimii fenomenului creştin originar în întreaga Dacie - aceea mereu liberă - cu două generaţii înainte de invazia romană.

Dacii liberi erau desigur perfect pregătiţi să primească pe Hristos prin întreaga organicitate a propriilor tradiţii, prin obiceiurile lor cele mai vechi, mai ales cele de rugăciune sau rugă a inimii în sihăstrii, ca şi datorită profeţiilor în Duhul cărora trăiau.

Sfinţii militari - a căror caracteristică dăruire este descrisă de părintele Mihai-Andrei Aldea - au dus mai departe o tradiţie războinică străveche a orizontului dacic, aceea pe care au dezvoltat-o apoi prin mărturisire şi până la martiriu, ei devenind primii apărători ai întregului spaţiu creştin.

De toate acestea, care nu sunt întâmplătoare, trebuie să ne mai şi amintim. Tot de acestea toate vom mai da şi socoteală o dată, la Judecată. Este prilej de smerenie, nu de mândrie. Dar dacă tot sunt mereu martiri, militari ori doar mărturisitori cu care se frământă aluatul firii noastre de neam de mii de ani, apăi să mai dospească, şi nu să se usuce sângele lor în firile noastre „ modernizate ” - funciar atee ori colorat apostatice.

REFERINŢE SELECTIVE
Pr. Mihai Andrei Aldea, Cap. I.2 Formarea Românilor, din Începuturile Neamului ca Teologie

Sfântul Apostol Andrei

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Moesia inferioară a fost de asemenea vizitată de câtre Sfântul Apostol Andrei. Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, ca şi discipolii direcţi ai acestora, au fost pe la noi cu mult înainte de Războaiele dacice. Se cunoaşte nu numai tradiţia, dar şi Peştera Sfântului Andrei - locul exact - din Dobrogea unde Sfântul Apostol Andrei s-a adăpostit în timp ce îşi mărturisea credinţa, trecând Harul Duhului Sfânt numeroşilor ucenici de acolo, nu cu mult înainte de a fi martirizat el însuşi pe Crucea Sfântului Andrei - Crucea sa - de către soldaţi romani, la sud de Dunărea de Jos.

Un număr impresionant de toponime, ca şi materiale etnografice şi tradiţii locale, atât ale Sfinţilor Părinţi cât şi cele mănăstireşti sunt atestate de altfel, direct, de către cele mai vechi scrieri ale Părinţilor Bisericii dinaintea Sinodului Întâi ecumenic de la Niceea ( primul sinod ecumenic din istorie ).

Chiar Patriarhul Teoctist scria în „Ziua” de Vineri, 8 aprilie 2005 despre Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” :

„Suntem recunoscători Sanctităţii Sale că, pentru prima dată în istoria Bisericii noastre, un Suveran Pontif a dat marturie publică despre originea apostolică a creştinismului românesc, întemeiat pe propovăduirea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, curmând astfel şirul neînţelegerilor anterioare care ne tăgăduiau tocmai acest caracter apostolic.”

Scriitori ai Antichităţii joase, ca Eusebiu, atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost „Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.” Sfântul Apostol Andrei este, prin urmare, încă de la început, chiar Sfântul ocrotitor al Neamului Românesc.

Sfântul Apostol Pavel cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ) la Filipeni

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Sfântul Apostol Pavel a perindat locurile neamului nostru ( dacic, tracic, pelasgic sau pre-românesc ) împreună cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ). Sfântul Pavel din Tarsul Ciliciei, împreună cu Siluan ( Silvanus, acesta era ucenicul Apostolului Pavel ) a predicat chiar în „ Mica Romă Macedoneană ” a Filipenilor, în Caesarea Philippi.

Ei au făcut aceasta înainte chiar de a duce Cuvântul Evangheliei în inima Imperiului - şi deci înainte de a ajunge cu el, la Roma. Filipenii erau acei macedoneni de lângă ceea ce este azi Salonic, sau Thessaloniki. Este vorba despre Săruna tessalică, străvechiul teritoriu pelasgic din marginea sărată a unei foste câmpii mănoase - şi unul din bastioanele cele mai vechi ale latinităţii balcanice.

Cu harul său, părintele Stăniloae a intuit, apoi a studiat problematica teologic-istorică a neamului, formulând într-un articol explicit unele descoperiri ale sale despre Biserica cea veche a bitilor, bessilor, sau a altor păstori vlahi, mari navigatori ai uscatului din Bitinia apoi din tot Orientul. Se cere astfel aici o mică digresiune despre ceea ce este cel mai des atacat în numele de neam românesc :

Fie romanitatea aceasta pre-latină chalcidică ori numai dardană, ea este desigur, întru totul, leagănul latinităţii pre-romane. De aici, de pe ţărmurile mării Dardanilor, au plecat cei ce au întemeiat Roma, la câteva sute de ani de peregrinare ca „ popoare al mării ” prin „ Marea Migraţie Miceniană ” de după cucerirea Troiei de câtre greci. Arimi ( Aromâni ), pelasgi, velasgi, vlasci, daci ori traci dardani, bitini, apoi chalcidici ( cei care au creat chiar alfabetul „ latin ” ), acest străvechi neam, cel mai numeros după cel al indienilor, era cu mult mai unitar spiritual, cultural sau antropologic decât aflăm azi din istoriile naţionale ori imaginile de Épinal.

Voi reveni în alt loc - mai potrivit - asupra etimologiilor aramaice în legătură cu numele de Arimi. După date recente, care confirmă viziunile părintelui Stăniloae, genialul mirean Nicolae Densuşianu - cel foarte nedrept poreclit de concurentul Vasile Pârvan drept „romancier istoric” - avea dreptate.

Aromânii sunt astfel primii creştini „organizaţi” ai Europei, cel puţin în ramura lor tesalică – nu departe de ceea ce avea să devină imediat mai apoi, la Athos - cel mai înalt loc din lume - cum ne spunea viva voce stareţul Efrem de la Vatoped despre „ Sfântul Munte''.

REFERINŢE SELECTIVE



1. E Lipinsky : The Aramaeans : Their Ancient History, Culture, Religion ISBN 9042908599, BOBE-5230-REFS-0001, Uitgeverij Peeters, vol. C din Orientalia Lovanensia Analecta, 665 pages, (2000).

2. Dumitru Stăniloae : Besii în Mânăstirile din Orient BOBE-5235-REFS-0001, pp. 587-589 în « BOR » - Biserica Ortodoxă Română, vol. XCIV, Nr. 5-6 (1976).

Începuturile Încreştinării Neamului Românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faimoasa danie a unui anume Zenovie, acest candelabru paleocreştin din inima Ardealului, descoperit la Biertan, lângă Sibiu, atestă intensitatea trăirii creştineşti în Transilvania la începutul secolului al patrulea după Hristos.

După teoriile marii majorităţi a istoricilor apuseni, creştinismul a ajuns în Dacia doar odată cu trupele Imperiului roman. Într-adevăr, progresele militare ale romanilor la Dunărea de Jos corespund de-a dreptul cu faza de maximă expansiune a acestei uriaşe puteri a antichităţii înalte, apoi celei mai joase. Să fie deci strămoşii noştri creştini, aşa cum credea chiar Virgil Gheorghiu, urmaşii primilor episcopi romani exilaţi şi puşi la cazne în minele din Carpaţi - unde prin saline, sau în galerii metalifere, sunt mai peste tot altare?

Nu cred ! Cetăţenii romani ai secolului întâi după Hristos erau încă în plin Imperiu, şi - în mentalitatea socială, superstiţiile lor faimoase, apoi chiar în obiceiuri - prea departe de a adopta ceea ce vedeau încă a fi doar ca un fel de sectă sau rebeliune provincială. Vaticanul nu are toate arhivele publicate, iar surprizele ne pot încă prinde pe pregătite... Primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman, probabil în majoritate, au trecut Dunărea înspre miază-noapte, în afara Imperiului, încă din secolul Întâi d. Hr., tocmai pentru a evita primele persecuţii sistematice. Acestea au fost organizate de exemplu de câtre autorităţile imperiale provinciale peste tot, în vremea împăratului Nero. De altfel, trupele imperiale, cu excepţia câtorva sutaşi luminaţi, nu erau nici criptocreştine, nici încă nord-dunărene, necum majoritar creştineşti în timpul „ Imperiului înalt ” apoi a începutului celui de giosu...

Dar dacii erau mobili, proverbial de mobili, chiar versatili, apoi înalt spiritualizaţi, cum nu poate contesta nici un autor antic. Mai mult, firea neamului lor este veche, munteană, independentă, o fire nu de piraţi ci de „ navigatori ai uscatului ”. Trec de apologia priceperii lor de a se informa, sau a reţelelor de călători isteţi pe care le aveau peste tot în Imperiu, din Britania până în Bitinia, Capadocia, ori Palestina pentru a rezista unui vecin atât de pretenţios. În fine, greutatea remarcabilă a faptelor descoperite de arheologi, coroborată cu „ Tradiţia creştină ”, şi cu cercetarea scriitorilor antichităţii, ca şi a primelor acte sinodale din secolul al patrulea, înclină balanţa opiniilor mele - dar mai ales aceea a unor anumiţi specialişti contemporani din interiorul ortodoxiei, ca tânărul părinte istoric Mihai-Andrei Aldea, către ideea creştinării primare, apostolice a dacilor.

Concluzia acestor gânduri este aceasta : un neam unitar ca dacii este primul neam european creştin. Nu e mult, nici protocronist, dar este logic. Primele cuvinte ale creştinilor în limba strămoşilor, ca şi a noastră, sunt Dumnezeu Tatăl, Biserică, Sfânta Fecioară, Mântuitorul, Raiul, iar, purcede, prooroc, grai, mărturisire, Bobotează, Învierea, Jertfa, Mielul, Sfântul Agneţ, Prescura, Adevărul, Sfinţenia, Fiinţa, Întruparea, acum, de-a pururea, Răstignirea, Groapa, Înălţarea, Sfântul Giulgiu, Sfânta Scriptură, Împărtăşania, Atotţiitorul, apoi dania, predania, strădania, pedeapsa, învăţul, amin, amintirea, smintirea, iertarea, uitarea, mereu, lerui-ler, aho-aho, Ion Sântion, sfârşitul, pământul, jidovii, Patimile, vicleanul, dracul sau iadul- cuvinte unice între limbile neamurilor europene de azi.

Mai presus de analizele lingvistice, aceste cuvinte vechi au mereu o mare actualitate. Ele aproape că poartă cu ele o atemporală cardinalitate ce transcende modele, timpii sau orice altceva dimprejur iar nu din miezul lucrurilor - adstratul de exemplu. Ele fac un tot care parcă ar atrage orice nou cuvânt - să zic, ex-voto - de mi-l îmblânzeşte, mi-l face dulce ori diminutiv, mi-l apropie ori mi-l aduce acasă, în familie.

Ştiu, desigur, că nu sunt deocamdată petice de hârtie pe care să scrie că dacii uite, de pildă, s-ar fi încreştinat şi îmbisericit in corpore înaintea bătăliei de la Tapae. Dar Zeitgeist-ul sub cârma căruia trăim este acela al tuturor vremilor apostatice, smintite, apoi de-a dreptul abuzive. Ori - cum spuneau chiar romanii - abusus not tollit usum. Acestea sunt faptele vii, transmise de oameni vii, în feluri demne de crezare cu mult mai înalte decât „ consemnarea ”, care este deja semn de vestejire a Culturii Duhului. Este imposibil, cel puţin pentru priceperea mea, ca dacii, răspândiţi, apoi spiritualizaţi cum erau, să nu fi fost pregătiţi, de mulţi, în multe vremi, să-l primească imediat, direct, cu totul, pe Mântuitor. Nu însă tot ce a fost este şi scris ! Nu este scris tot ceea ce este - pe hârtie sau lemn sau piatră - şi altfel decât in inima, limba, firea sau amintirea noastră unde sunt toate cele ce merită cu adevărat rostuite, rostite sau bine spuse...

Biserica Neamului Românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Biserica Ortodoxă Română este una dintre bisericile autocefale ale ortodoxiei răsăritene. Majoritatea românilor, cel puţin 20 de milioane după datele recensământului din 2002, aparţin acestei biserici.

Dintre toţi creştinii ortodocşi în lume, românii sunt cei mai numeroşi de după ruşi. Mândria, dar şi smerenia românilor drept-credincioşi este că biserica lor naţională este prima în Europa care a apărut pentru un neam întreg, prima care a fost atestată, şi prima dintre cele apostolice (clădite chiar de către Sfinţii Apostoli).

Bisericile Ortodoxe Răsăritene sunt o parte însemnată din Istoria Bisericii Universale, cuprinzând cele două milenii de viaţă creştină, vieţile exemplare ale sfinţilor, ca şi istoricul instituţional al Bisericii din părţile şi teritoriile istorice răsăritene ale Imperiului Roman până foarte departe spre Asia. Azi Bisericile Ortodoxe Răsăritene sunt tot mai frecventate, mai semnificativ, apoi mai nou - de câtre occidentali, în Europa, Africa, Australia şi în America de Nord.

Biserica Ortodoxă Română nu poate fi desprinsă de Neamul Românesc, deoarece românii sunt creştini şi mărturisitori ai dreptei credinţe încă de la începuturile lor, după cum arată etnogeneza, istoria, limba, arheologia, etnologia, etnografia, şi folclorul ca şi tradiţiile româneşti - în concluzie toată viaţa lor. Neamul Românesc este o categorie a neamurilor cu însemnătate istorică, ideologică, dar mai ales teologică. Neamul Românesc este o noţiune care transcende categoriile discursive, datorită însemnătăţii consideraţiilor eschatologice deasupra filosofiei istoriei. De aici decurge rostul misiunii dreptei credinţe în lume, o lucrare tainică, profundă, deoarece această misiune se produce fără misionarism, în religia tainei, a isihiei, şi a luminii line, cu alte cuvinte prin martori iar nu prin avocaţi.

Teologic, Biserica nu este o instituţie, ci trupul Mântuitorului, „ partea vizibilă a invizibilului ”, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. De aceea orice încercare de relativizare ori de prezentare restrictivă, strict instituţională sau exclusivistă a Bisericii, numai din punctele de vedere mirene, trădează ceea ce este duhul ei adevărat, atacând astfel direct, chiar dacă fără prea multă minte, fiinţa ei vie.

În limba daco-română ortodoxia se mai numeşte şi dreapta înţelegere, cum arată părintele Rafail Noica. Aceasta duce la „ Dreapta Slavă ”, iar românul este „ drept-credincios creştin ”, ceea ce se poate traduce exact sau „ diortisi ” din grecescul ορθό-δοξος – Ορθόδοξος.

Notă editorială
Ce mai încerca să copieze, să taie, să spânzure ori să castreze cenzura universală din lumea mucegăită a criptocraţiei? Articolul de mai sus !

Din umbra de loc falnică a Cleptocraţiei sau a vraiştei în care se ascunde "lumea bună" a Wikipediei Române Apostatice, ce se mai pierde oare, prin diluare mediatică, Google-style? Tot sensul ! Că doar acesta este rostul vraiştei ajunse astăzi stăpâne peste tot !

Acesta este „rostul” amestecului nefiresc, ciopărţit şi şchiop al peticelor recompuse fals. Peticele pe care le potrivim din condei, în văgăună, din tot ceea ce a fost lăsat întreg, nu fac decât să ascundă.

Am priceput în fine că Wikipedia, unde interminabile dispute asupra descrierilor organelor genitale - testes - sunt puse pe acelaşi plan cu martirii este o încercare ratată de a rescrie milenii de istorie fără noţiunea de adevăr.

Este din păcate aceeaşi veche poveste peste tot : a părea, în loc de a fi.

Vreau aici doar un sit smerit, dar : cu sens !!! Deci, desigur, în mica lui smerenie, e doar un punct de vedere oarecare, ca oricare altul, liber... Dar : are sânge prin mădularele sale, e viu, apoi are o valoare fiind doar al meu, fiind trecut cu sudoare prin ciurul, dârmonul, furca, apoi podul casei mele. E un weblog modest, dar e liber!

Apoi e uman, nu-i sclav mecanic, nu e castrat, e ne-diluat, e ne-globalizat, e de ne-cenzurat, e ne-neutralizat, e ne-corectat politic, apoi desigur e ne-wikipedizat.

Am început, Sancho, dewikipedizarea culturii române. Dacă latră cineva după noi, e pentru că noi suntem pe măgari, călare... :- )

Urmează aici, mai sus, ce am scris înainte ca atotştergătorii apostaţi să treacă şi pe acolo...

Biografie Dan Waniek
Medic român ( de la protovasconicul *bade, întregitor, care după Vennemann a dat deponentul - căci nu are pasiv - şi defectivul - căci nu are perfect - Lat. mederi, a vindeca, verb dual, pentru că are complement atât cu dativul cât şi cu acuzativul :-).

Postul Sfintelor Paşti : oriunde am fi, suntem acasă... Realmente suntem la noi peste tot în lume, iar nu credo ut intelligam. Suntem la noi acasă peste tot, ca odinioară autorul epistolei câtre Diognet, guvernatorul Alexandriei... Stâlpul de foc al Duhului Sfânt, Vasile cel Mare, tot astfel spunea dregătorului imperial ce-l tot mustra, apoi iar ameninţa cu exilul :
„ Unde oare mă poţi izgoni, unde nu este Dumnezeu ? ” 

Care Este Legea Strămoşească?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aceasta este formulată perfect de cel mai mare teolog al secolului XX, drept Ortodoxie şi românism. Ideea părintelui Stăniloae este aceea că neamul este o realitate supra-istorică, aceea de care dăm socoteală la Judecată după ce suntem judecaţi fiecare.

Părintele Dumitru Stăniloae