Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat !

Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Copyright © 2008 Părintele Arsenie Papacioc

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc

- Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre evenimentul care a avut loc recent în Banat? Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit de bunăvoie şi nesilit de nimeni într-o biserică greco-catolică din Timişoara…

Părinte, ce părere să am? O părere negativă, pentru că gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar un recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox! A fost comunist şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii ăştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns. Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsură. Nu sunt de părere să se ia o atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne risipim forţele, care ne sunt atât de necesare într-un moment de mai mare eficacitate…

Preacuvioase, consideraţi că Mitropolitul astfel s-a lepădat de ortodoxie şi că ar trebui imediat să fie depus din treapta de mitropolit?

- Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la această întrebare. Avem în acest sens Sfântul Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit. Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal îl consider un alintat, nici măcar un copil (pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză). Să nu credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi purtam un profund respect.

Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la Palatul Patriarhal (după ce mă eliberasem din închisoare). Povesteam, pe coridoarele palatului, cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de-al meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă eliberasem din închisoare… Deodată, un părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul patriarhiei, s-a oprit, s-a uitat la mine, m-a sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e. Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De atunci i-am purtat respect ca, de altfel, tuturor Mitropoliţilor…

- Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună atitudine?

- Autoritatea cea mai mare o are Sinodul. Fără o decizie oficială din partea Sfântului Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar dăunătoare, pentru că pune în pericol credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de mulţi. Din punct de vedere strategic, e o greşeală în momentul de faţă să se atace, pentru că nu este vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care face parte din sânul sinodului. În plus nu e încă momentul să ne dăm pe faţă, pentru că demascăm valorile şi, apoi, va şti duşmanul unde să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din păcate, sinodul nostru doarme. Mă aştept, totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem să ia o măsură vor rămâne nişte laşi, pe nicăieri….

Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericeşti (făcea Liturghie după Liturghie pentru copii, în aceeaşi biserică, ca la catolici, schimba doar masa. Caraghios, nu?!). Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-au tot tolerat.

Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat. Un alintat.

- Care este părerea Sfinţiei Voastre despre ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să ajungă această colaborare ecumenică – între ortodoxie şi alte confesiuni?

- Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm legătură. Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.

- Înseamnă că mişcarea ecumenică o caracterizaţi ca pe o mişcare satanică, diabolică?

- Aşa este. O mişcare satanică, am şi spus lucrul acesta. Mi s-a pus şi o întrebare, în acest sens, în cartea pe care am scris-o „Singur Ortodoxia”… Şi am zis acolo: Toţi dracii sunt ai dracului! Asta-i…, nu ne putem juca cu adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotă, nimic! Catolicii de ce au schimbat crucea, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său. Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea.

Eu personal aştept o Hotărâre din partea Sinodului, însă din păcate, Mitropolitul Bartolomeu Anania se pare că a rămas cam singur.

Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaţii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri. Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să îl parafrazez pe George Coşbuc, „cu-o moarte toţi suntem datori”, dar nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut.

Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Adevărul e mai presus de toate!

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!

Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!

Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

NE Aşa a fost dintotdeauna, gândiţi-vă, fraţilor, la Sfântul Atanasie cel Mare

Durerea cititorilor Legii Strămoşeşti !

CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Copyright © 2008 Părintele Protos. Justin Pârvu

Scrisoarea Părintelui Iustin

Preafericite Părinte Patriarh,

Nr.4090/3 Iun 2008
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum - nesiliţi de nimeni - ne facem părtaşi ereziei papistaşe.

Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune:

„ Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă ”

– şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar:

„ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? ”

De asemenea, canonul 45, care spune:

„ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească ”.

Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.

Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.

Dureros, Preafericirea Voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.

Preafericirea Voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt atât de râvnite de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.

De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă, cât mai urgent, în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Această situaţie nu suferă amânare. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.

Cu plecăciune şi adânc respect,

Protos. Justin Pârvu

1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Luciditatea Smereniei

Lumea crede doar ce aude din presă... quia turpe, quia indignum
Vrem oare chiar totul quia absurdum est?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org



Oriunde suntem noi, în dreaptă înţelegere, noi ne rugăm mai întâi să primim sau să păstrăm Duhul, apoi să nu ne lăsăm niciodată.

Prin vocea limpede, atât de umană a părintelui Ioanichie, noi vrem, într-un cuvânt, Adevăr.

Părintele Ioanichie a plecat la Domnul pe 22 noiembrie 2007. Dragul nostru părinte avea o duhovnicie rară, apoi discernământul cel mai bun, acela prea curat ce vine direct din luciditatea smereniei... Aceasta este de fapt singura luciditate, chiar când ea pare a fi stranie! Cine nu crede, să privească extrasul de mai sus, apoi cel de-aici, mai de jos.




Părintele Ioanichie are mereu vie nu doar atât de distincta luciditate a smereniei. Sfinţia sa are har. Ca părintele Ioanichie, noi ne rugăm să fim în Duhul, apoi să nu credem decât în Adevăr. Părintele Ioanichie duce cu el ruga noastră. Dumnezeu să-l ierte!

"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu"

"Când Îşi Urmează Destinul, Au Apărarea Lui Dumnezeu..."
"Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !"

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Părintele Arsenia Boca spunea că "Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !"

"Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, pâna şi jertfa Sa pe Cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare."

"Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevazută."

"Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe Cruce."

"Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr."

"Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simplă valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbatici întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei ?"

"Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului."

"Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri."

"Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei ar­hie­rei, pre­oţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dog­­mele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecu­me­­nice, alt­fel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu !."

"Dar Prin Ce Veţi Trece Voi..."

"Este o vreme de pustiire a neamului"
Părintele arhimandrit Iustin Pârvu spune despre neamul nostru:

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

'' Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. (Părintele arhimandrit Iustin Pârvu) ''

Părintele arhimandrit Iustin Pârvu continuă :

'' Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic în a invinge iadul.''

'' Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva.''

'' S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară.''

'' E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării si călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni ? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului...''

Dar tot părintele arhimandrit Iustin Pârvu trage concluzia, iar aceasta trebuie ascultată :

Cu Noi Este Dumnezeu !

Ecumemismul este nivelarea rugii la treapta ei cea mai joasă
Panerezia Timpurilor Moderne
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

"S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară... Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi... (Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu)

Părintele Iustin Pârvu, care nu mai este stareţ la Sfânta Mănăstire Petru Vodă din 2006, a văzut mai limpede. Părintele Iustin a priceput tot ce ne este pregătit la foc mic în copaia în care ni se face baia mondialismului.

Ordodoxia o spune pe cea dreaptă ecumenismului, oricum am scălda noi printre streini (nu doar de vorbă sau de port) erezia asta în copăile mofturoase ale ademenirilor celor mai viclene. Ortodoxia este dreapta înţelegere. Istoric, liturgic, teologic, dogmatic sau canonic, ecumenismul este cea mai mare erezie, este panerezia timpurilor moderne.

Unirea bisericilor care sunt singurele instituţii divino-umane ale lumii contemporane, este opera lui Dumnezeu, iar nu a oamenilor ! Credinţa în care ne întărim duhul nostru este doar aceea a lui Iisus Hristos, a părinţilor, a mărturisitorilor, a mucenicilor de care ne e mai plin azi calendarul decât ne sunt inimile...

Stăpânul nostru este Iisus Hristos, Dumnezeu venit printre noi oamenii ca să ne mântuiască, iar nu un episcop sau altul de Roma care se crede infailibil sau deasupra Sfintelor Sinoade. Părintele Cleopa a spus-o doctorului helvet cel venit să-i ceară sfat ca unui "om sfânt" - sfânt este numai Domnul Dumnezeul nostru. "La ce-ai venit la un cioban ?"

Ce au ei dar de căutat la ciobani ca noi ?

Cum spun părinţii, ecumenismul este coborârea rugii pe treapta ei cea mai de jos, prin chiar voia unor slujitori ai Bisericii, produsul masoneriei, panerezia timpurilor moderne. Pentru ascultarea sirenelor s-au pierdut multe suflete. Glasul mieros al lor începe cu lucruri simple. Primejdia este a uita acele taine asupra cărora nu veghem niciodată destul.

"Moartea, moartea, moartea..."... Gândul la ea este cea mai mare înţelepciune care păzeşte pe om de tot păcatul... Tot sfântul Vasile cel Mare ne face limpede ce ne aşteaptă şi pe noi dacă nu ne mai vindem sufletele, primind mai degrabă exilul : "Unde mă poţi exila unde nu este Dumnezeu?"

Prea Fericitul Teoctist a Plecat la Domnul!

Ieri, ziua 30, luna lui Cuptor, anul Domnului nostru Iisus Hristos 2007
Dumnezeu să-l ierte!

Azi, 31 iulie, la sicriul Prea Fericirii Sale.


Prea Fericitul Teoctist cu Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei


Părintele Patriarh, un om din neam, de la rădăcinile sale cele mai bune, a plecat la Domnul. La moartea Patriarhului, Biserica aflată dintr-o dată fără întâistătător, plânge. Dar stă iar tare împreună, pentru că temelia sa e neamul românesc, a cărui nădejde estre mereu Învierea.

Cronicarul scria odinioară: Nasc şi la Muldova omini. Prea Fericirea sa a trăit în partea cea înaltă a firii noastre, de la răsăritul căreia, din partea Botoşanilor, se trage. A fost un mare întâistătător.

Dumnezeu să-l ierte!

(by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org)

Apa Isvorului

Ce face apei de isvor lumina lină ?
Un pic de sfinţenie terapeutică…

Numelui păcii mele

εἰρήνα (Delphi, ~400 î. Hr.)
εἰράνα (Delphi, mai târziu)
εἰρήνη (eirênê)

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Aţi privit odată, bine de tot, adâncul apei de isvor ? Este parcă mai aproape decât suprafaţa… Şi totuşi, încercând cu mâna, ceea ce devine acum, prin setea noastră de a pipăi, fundul apei, ne apare iar mai departe decât oglinda ei. Astfel de paradox pentru ochii noştri cei leneşi este cu mult mai frecvent decât ne-au lăsat să pricepem toate simţurile noastre.

Limpezimea cu totul cristalină a isvorului ne apare ireală. Ne apare, şi nu este, doar pentru că nu vrem să pricepem decât ceea ce percepem… Această pricepere se petrece însă atât de minunat încât adâncul, pe care ar trebui să-l aflăm în străfund, ni se arată totuşi mult mai aproape decât credeam că este când încercam să-l pipăim. Eu cred că adâncul iese la iveală mai aproape decât faţa apei, cea care tremură mai repede, pentru ca noi să ne putem gândi în pace la cele veşnice…

Tot astfel, azi, privind în ochii ei atât de limpezi (fără să-i văd decât cu adâncul sufletului) am înţeles un strop de apă neîncepută : există o structură a lumii care desfiinţează distanţele şi timpii. E o structură blândă, învăluitoare şi discret luminoasă… Uneori iese din fiinţe tot atât pe cât intră în ele. Ea leagă fiinţele dragi între ele, şi printre ele cu înaltul văzduhului. Ea trece de oglinzi şi poate prin săgeata ei chiar şi văz Duhul. Ea e continuă, ca o ţesătură de preţ străvezie, dar prea fină pentru a putea fi pipăită. În această structură totul este continuitate admirabilă. Totul este prezenţă discretă şi atotcuprinzătoare.

Şi legănat în răceala ei atât de plăcută, care mă încălzea cu fiecare strop de apă din isvorul ei, m-am mai gândit, azi : Duhul lucrează această minune. Miracolul continuă în orice clipă. Şi o ţine cât vrei, până ce-ţi umple viaţa toată. Duhul o face tainică şi minunată. Cu totul, ţesătura aceasta ce te îmbracă dacă o primeşti, este de o frumuseţe de-a dreptul firească. Este “ţesătura ontologică”.

Materia devine minunată şi ea, dacă este antrenată firesc întru Domnul. Aspectul tehnic al acestui antrenament se poate numi, dacă vrem să-i zicem matematiceşte, privire cardinală. Enumerarea darurilor materiei astfel pricepute este cardinală, pentru că iese din ordinea greoaie a lumii în care doar oamenii fac regulile. Trăirea în această materie transformată ontologic devine cu totul adevărată. Cu adevărat este minunat să simţi cu ochii şi să pipăi mângăind cu privirea. Este adevărat. Deci cum se face?

Se făcea – aşa de limpede scrie orice descriere pertinentă a realităţii, cum este de pildă liturghia cosmică a basmului – se făcea deci, că tot gândul biruitor în orice clipă era cristalizator ! Oricine primeşte Duhul pregătit, îl poate împărtăşi cu aproapele. Aşa se făcea ţesătura tainei. Ontologic, este vorba de ţesătura realului, adică adevărul. Structural, este vorba de viaţă. Operaţional, am numit calea. Duhul ne mântuie, pentru că într-un chip care nu se poate povesti, este toate cele trei Feţe împreună. Semănând după trup cu noi, Mântuitorul ne aduce, pentru noi, Duh sfânt, ducându-ne pe fiecare, cât cerem, către Tatăl.

Cu materia cea mai grea ţesută fin în taină, totul participă la ea. Lumea este “sădită cu minuni” prin orice strop de lumină lină care cade peste noi sau se întinde prin împărtăşirea noastră. “ Moaşa ” cea pricepută ale cărei mâini aproape că mângâie ţesătura vieţii, moaşa rugăciunii noastre deci, ajută tot greul materiei noastre să fie tors. Apa vie din basm este chiar stropul scurs din această mână feremecată a moaşei. Apa neîncepută este apa în care orice gând bun lucrează ca o sămânţă de cristalizare. Iar viclenia necuratului este în a împinge sfeştania înspre nimicurile vrăjii. Căci unde ne putem vindeca oare prin ceva în care nu este Dumnezeu?

Năvodul vicleanului nu este pentru peştii Domnului. Orice gând care nu luptă să rămână în apă vie strică şi îngreuiază lumea prin păcat. Tu fii sămânţa cristalului celui mai limpede, şi e destul. De puterea apei neîncepute toţi vor să se împărtăşească – de la mincinoasele ospeţe gnostice, până la babele căpăţânoase, trecând prin fiecare dintre noi. Tu fii sâmbure de lumină, tare ca piatra, iute ca săgeata, dar spontan şi nu greoi, şi vei vedea mereu adâncul înaintea oglinzilor.

Adevărul este al bisericii dreptcredincioşilor, pentru că biserica este una prin lucrare dumnezeiască, iar nu omenească - cea prin politicească lucrătură. Calea este a familiei, pentru că numai întreita dragoste a aproapelui - cea a soţiei, cea a soţului şi cea a copiilor - iubeşte frumos pe Hristos. Viaţa este de la rădăcină întru neamul tău, deci cum să-L câştigi pe Hristos fără să-ţi câştigi, sau măcar să nu-ţi sminteşti aproapele, chiar atunci când te sapă ca în lumea românească de azi, doar doar va da de apă?

Lumea reală este, iată, una de minunată taină. În lumea cea adevărată, tot ce se petrece este fără distanţe şi fără garduri. Ïn această lume adevărată, tot ceea ce numim cu ochii noştri coborâtori “ minune ” este de fapt şi de drept doar o structură continuă. Nu minunea este excepţională, ci doar recunoaşterea ei. Această structură este străvezie, dar nu se poate împărtăşi oricum, şi desigur niciodată prin altă forţă decât aceea a apei vii a rugii. Nici agheasma nu se face fără rugă multă!

Lumea nu ţine nici o clipă fără această minune de fiecare clipă a prezenţei continue a Duhului. Cine ia parte la ea, acela trăieşte. Cine se împărtăşeşte din ea şi se face ca ea, acela nu mai moare. Iar cine o construieşte în orice moment, fie şi numai prin lupta gândului în războiul cel nevăzut, acela face şi merită pacea. Numele meu al păcii, care la Pitagora însemna în chip enigmatic "trei" (cf. Theol. Ar. v. I, 16), atestat încă de la pelasgi în forma cea mai veche εἰρήνα, este cum se vede apa din adâncuri a isvorului. Ori făcătorii de pace, “aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” ( Mt 5, 9 )

Publicat tot azi în Cazania, în 9 iulie : Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Pangratie, episcopul Tavromeniei (Taormina) din Sicilia, Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiril, episcopul Gortinei din Creta, Sfinţilor Mucenici Andrei şi Prov, care prin foc s-au săvârşit, pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch, pomenirea icoanei Maicii Domnului Panachrana din Cipru. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Ne trebuie Ardealul...

Oricât s-au străduit papistaşii, neamul românesc a rămas drept-credincios

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org


De-ar fi să ne-ngropăm de vii! E greu de imaginat martiriul unui popor pe care oricine l-a vrut schimbat numai pentru că era al locului...

Un Pic de Ateism "ştiinţific"

Despre motivaţia politică a ateismului

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Orice neam este cu mult mai uşor de dominat dacă acelui neam i se taie rădăcinile, astfel ca fiii lui să cadă singuri de la Nume la număr. Trista realitate istorică a căderii noastre este aceea că firul conducător al istoriei europene a ultimilor trei sute de ani se poate rezuma prin distrugerea ideii naţionale.

Ori neamurile nu sunt făcute, cum făcătură e toată pseudorealitatea fariseică autoidolatră, ci neamurile sunt create, cum suntem noi oamenii. Cea mai adâncă rădăcină a individualităţii oamenilor, propriul uman, specificul nostru este credinţa. Neamurile sunt deci individualizarea colectivităţii de la rădăcinile ei, părţile întregi ale comuniunii reale, aceea a credinţei. Neamurile nefiind create de oameni, nu pot fi anihilate de oameni, care pot cel mult să se distrugă individual prin păcat, mergând fiecare la moarte irevocabilă în loc de Înviere. Programul anti-neamuri este de aceea o iluzie fariseică. Această eroare, iluzie, sau fals intelectual au fost însă in nuce tot programul fariseic.

În cadrul istoric al revoluţiilor moderne, care au început cu cea franceză şi au culminat cu cea bolşevică (continuând cu cea "neoconservatoare", "globalistă" sau "mondialistă"), mişcarea ateistă (mai precis cea antihristică, apoi cea anticreştină) au constituit fondul sau esenţa tuturor schimbărilor "revoluţionare", mecanismul "progresului" sau filozofia "modernităţii".

Nu contează în pseudoanalizele fariseice ale sistemului de valori ale minciunii organizate nici datele istorice nici nimic altceva decât minciuna per se. Nu a contat în nici o astfel de analiză faptul că "progresul" nu duce nicăieri sau faptul că sute de milioane de crime de stat, democidul, foametea, prigoana, au fost calea acestuia.

Cum se perpetua minciuna ? Ca odinioară "progresistul" comunist bine etichetat de propagandist, erai, în globalism, pe mai departe, sau mai pe scurt, bine văzut, dacă "te dădeai modern", ciocoi, relativizant, "democrat", adhocrat, corporacrat, cleptocrat, etc.

De la Templul Raţiunii în care a fost transformată catedrala Nôtre Dame din Paris, până la distrugerea şi desacrarea zecilor de mii de lăcaşe de cult din Rusia după 1918 şi "ereziile ecumeniste", mersul anti-creştin al istoriei europene a fost dirijat de motivaţia politică a programului secular şi secularizant care poate fi numit "anti-neamuri".

Programul acesta este formalizat în modul cea mai limpede încă de la manifestul lui Adam Weishaupt, primul profesor ateu de drept canonic din istorie, membru activ şi "cadru" internaţionalist avant la lettre din societatea Iluminaţilor bavarezi, o "masonerie din interiorul masoneriei". Ateistul cu program, Adam Weishaupt, este un iezuit răspopit, devenit satanist, luciferian şi nomen odiosum. Programul său a devenit "ateismul ştiinţific" al "ideologiei progresului".

Este vorba de o doctrină ridicată la demnitatea de revelaţie a tergo. Promovată imediat, insistent, apoi adânc penetrant în societatea europeană prin sistemul de organizare al casei Amschel, ea a aflat un corp social nepregătit, naiv apoi chiar bine copt prin agitatori de meserie. Programul ateist şi-a ales un simbol satanic, pentagrama, drept "scut roşu", şi şi-a însuşit apoi hexagrama apoi chiar numele "patronimic" corespunzător. Această impostură intelectuală a devenit în mod fals, fraudulos, apoi nespus de scandalos, tiparul ori programul cu care au fost otrăvite minţile crude ale copiilor în toate statele "lagărului socialist".

Cea mai limpede dovadă a repetării istoriei este că ideea de libertate religioasă a fost vânturată contra sistemului socialist când acesta era planificat să cadă, dar reprimată în 96% din mediile oficiale ale oficinelor "mondialiste" imediat ce zidul Berlinului a căzut. Acum pentru un zid căzut, trei altele s-au ridicat.

Motivaţiile unui agnostic contra ateismului
Ciudat, agnosticismul nu poate face din îndoială o armă antifideistă. Agnosticismul nu poate motiva ateismul. Toată frauda intelectuală a ateismului este demontată prin aceste fapte simple, repetate în istoria intelectuală a ultimelor două mii de ani :

O respingere a Creatorului duce la cultul egolatru al derizoriului propriu. Mai mult : Ateistul crede şi el, "dar crede că nu crede" cum scria Vasile Voiculescu, doctorul scriitor din Rugul Aprins. "Religiile ateiste" contemporane au fost prezise apoi bine descrise de Mircea Eliade. În rezumat, nu există societate umană, istorică, preistorică ori anistorică, în nici un timp cunoscut - fie şi cea virtual-post-modernă - care să nu fie religioasă. Acest fapt a fost remarcat la vremea lui chiar de Cicero.

În privinţa monoteismului, respingerea lui Dumnezeu presupune în prealabil referirea la Dumnezeu, deci recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, deoarece nu poţi respinge ceea ce nu este. Acest fapt logic - remarcat încă de Anselm din Canterbury - constituie faimosul argument ontologic (credo ut intelligam).

Dumnezeu este ens realissimum deoarece nu există nici un nivel (fizic ori imaginat) al realului care să i se poată suprapune. Kurt Goedel, autorul celei mai cuprinzătoare teoreme a incompletitudinii oricărui sistem formal, inclusiv a celor logice (celebrul paradox al lui Goedel) a aflat o demonstraţie excepţională a existenţei lui Dumnezeu. Nu a publicat-o însă, din teama de a nu fi "taxat" drept credincios. Ce jalnic cerc vicios tocmai la cel care sărise de nevoie în cel virtuos ! Petre Ţuţea a observat, admirabil, că intelectul este neputiincios atunci când pretinde a crea adevărul. Adevărul poate fi recunoscut, dar nu creat sau demonstrat. El există. Doar minciuna se inventează. Adevărul, spune limpede, tăios de limpede marele filosof român, nu se poate inventa. Dacă adevărul nu este revelat, atunci el nu există.

Desigur, nu se poate subordona credinţa unei demonstraţii logice. Iar adevărul nu se poate substitui nici unui sistem particular de criterii ale sale. Acesta este veritas secundum fidem a medievalilor, "iar eu nu admit decât Pistis" scria inegalatul Petre Ţuţea. Credinţa este libertatea, singura, prima, şi ultima, deoarce nici Dumnezeu Creatorul nu o impune.

Ateismul este în concluzie caracteristica pseudo-culturală a căderii, expresia ultimă şi forma acută a decăderii individului redus de la nume la număr, care vine de nicăieri şi nu se îndreaptă nicăieri.

Sfintele Icoane

Un text frumos din Virgil Gheorghiu

by Virgil Gheorghiu
Copyright © 2006 danwaniek.org

În dicţionar, aflăm că termenul icoană înseamnă în greceşte imagine.

Într-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, "divino-umană", în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele théos, care înseamnă "Dumnezeu", şi anêr, care înseamnă "om".

Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.

Într-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. În icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. În icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. În timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.

Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, gaze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. În viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.

În icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.

O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup (nota 2). Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.


Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile - ca uleiul, cerneala şi culorile - realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu- are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.

Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică "nefăcută de mână omenească", Este chipul lui Hristos imprimat în Chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de " Sfântul Chip ". În afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.

Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.

Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer.

Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii, Ştiam că "cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele" (nota 3).

Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească - chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. Îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus.

E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu.

Note
Nota 2 : SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5.16.
Nota 3 : Faptele Apostolilor 7, 49.

Isvor
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ''De la 25ème heure à l'heure éternelle'' : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.)

Scara Sfântului Ioan Scărarul

by Pr Paisie
Copyright © 2006 danwaniek.org

Saint Jean Climaque dit : “ Nul n'entrera couronné dans la céleste chambre nuptiale s'il n'accomplit le premier, le second et le troisième renoncement. Je veux dire le renoncement à toute affaire, à toute personne, à tout parent  ”. Et dans l'office du petit schème, le postulant est demandé : “ Supporteras-tu toute affliction, toute austérité ( et pauvreté ) inhérente à la vie monastique, en vue du Royaume des Cieux ?  ”. Après la réponse du postulant, l'higoumène dit cette prière : “ Seigneur, notre Dieu, tu as décidé que seul sont dignes de Toi, ceux qui ont abandonné tous les biens de cette monde, leur parenté, leurs, amis, et se sont mise a Ta suite. Reçois donc ton serviteur, qui a renoncé à toutes ces choses  ”. Toutes ces affirmations nous montrent que le moine qui suit la voie de la perfection doit renoncer aux biens et richesses matérielles, et mener une vie de pauvreté, selon l'exemple du Christ, qui cherchait si peu les possessions de ce monde qu'Il “ n'avait pas où reposer Sa tête ”. (Mt 8, 20).

Par le vœu de pauvreté et la pratique de la pauvreté évangélique, le moine renonce à la sécurité, au confort, au prestige et à l'indépendance qui confère la richesse, ou au moins l'aisance matérielle. La pauvreté est ainsi pour lui, un moyen d'exprimer et de réaliser une parfaite dépossession de lui-même ; par elle, il renonce à se suffire et à se fermer sur lui-même dans l'affirmation de son individualité, afin d'entrer en parfaite communion avec Dieu et les hommes. Elle atteste, aussi, la préférence que le moine accorde aux biens du Royaume de Dieu sur les biens terrestres, son abandon filiale à la providence divine et son amour du prochain. Saint Jean Climaque nous la montre en disant : “ Un moine sans possessions est maître du monde. Il a confié à Dieu tous ses soucis, et par la foi il a acquis tous les hommes pour serviteurs. Il ne parle pas aux hommes de ses besoins, reçoit tout ce qui lui vient de la main du Dieu  ”.

Dans le vœu monastique de pauvreté, ou de non acquisition, l'accent est mis sur la lutte, contre la passion d'acquérir ( pléonexia ), l'amour de l'argent ( philargyria ) et des choses.

La pléonexie consiste essentiellement dans la volonté d'acquérir des nouveaux biens, dans le désir de posséder d'avantage, et la philargyrie, quant à elle, désigne un attachement à l'argent et aux diverses formes de richesses matérielles. Cet attachement se manifeste dans la jouissance éprouvée à les posséder, dans le souci de les conserver, dans la difficulté que l'on éprouve à s'en séparer, dans la peine que l'on ressent à en faire don.  Saint Jean Climaque introduit ainsi le chapitre de l'échelle qui est consacré à l'amour de l'argent : “ Disons donc d'abord quelques mots de la maladie, nous traiterons ensuite brièvement du remède ”.

A la suite de saint Paul ( cf. Eph 5, 5 ), saint Jean Climaque dit que “ L'amour de l'argent est l'adoration des idoles.

” Puisque dans la vie de l'avare et du cupide, l'argent et les diverses formes de richesses occupent la place due à Dieu, et devient pour lui des idoles. Celui qui est victime de ses passions n'adore pas les richesses comme les idolâtres adorent leurs idoles dans le cadre d'un culte constitué mais il a au fond la même attitude qu'eux : Il leur accorde en fait la même importance, voire la même sacralité, leur porte le même respect, leur manifeste la même vénération, et dépense pour elles toute son énergie, toutes ses forces, et tout son temps.

Ensuite, saint Jean dit que l'amour de l'argent est “ la fille de manque de foi. Il prend prétexte de la maladie, prévoit la vieillesse, suggère que la sécheresse va venir, annonce en avance la famine.  ”  Ces traits révèlent une manque de foi et d'espérance en Dieu, une inquiétude de l'homme face à un avenir qu'il ne connaît ni ne le maîtrise pas, la tentative d'acquérir une multitude des biens matériels, d'assurer en quelques sortes cet avenir, l'homme se confiant en ses propres richesses, au lieu d'attendre de Dieu tout secours. Mais, l'homme doit remettre toute sa confiance et tout son espoir en Dieu car le Christ même a dit : “ Ne vous inquiétez pas de votre vie, de ce que vous mangerez, ni pour votre corps, de quoi vous le vêtirez. ” ( Mt 6, 25 ). Du moment que les liens de la propriété sont rompus, le danger est écarté pour l'homme de mettre sa confiance en quelque chose de terrestre. Il est devenu libre pour Dieu. Mais c'est de cet aspect positif de la renonciation au monde qu'il s'agit en définitif. Tout le réfus et le renoncement tend à affirmer et à assurer une vie plus haute promise à ceux qui suivent le Seigneur. La pauvreté volontaire libère l'homme des contingences terrestres. Saint Jean Climaque dit : “ Comme celui qui a les pieds enchaînés ne peut marcher, ainsi en est-il de ceux qui amassent des biens, ils ne peuvent montez au Ciel. ”

Pour vaincre l'amour de l'argent et la passion d'acquérir, il faut que l'homme s'efforce de se contenter de ce qu'il possède. Saint Paul conseille : “ Que votre conduite soit exempte d'avarice, vous contenant de ce que vous avez présentement car Dieu Lui-même a dit “ Je ne te laisserai ni ne t'abandonnerai ” ( He 13, 5 ) ”. L'Apôtre indique par là même qu'une condition de la victoire sur l'avarice est l'acquisition d'une foi solide en Dieu. Ce qui affirme explicitement saint Jean Climaque : “ Une foi inébranlable coupe tout souci à la racine. ” 

La valeur de la pauvreté repose moins dans la privation des biens temporels que dans la prise de conscience de l'importance relative de ces biens et de la nécessité de tendre toutes ses forces vers le Royaume des Cieux, unique objet de désir des chrétiens. Dans l'office de la tonsure, dit-on : “ Ne préfère donc rien à Dieu. ”  L'on peut d'ailleurs constater que plus il s'attache aux biens spirituels, plus il acquiert le détachement à l'égard des biens sensibles. Saint Jean Climaque dit : “ Celui qui a goûté les choses d'en haut méprise facilement celles d'en bas.  ” et encore : “ un petit feu suffit pour brûler beaucoup de bois ; et à l'aide d'une seule vertu, on échappe à toutes les passions que nous venons de dire. Cette vertu se nomme le détachement; elle est engendrée par l'expérience et le goût de Dieu. ” 

Pour s'attacher aux biens spirituels il faut que l'homme prenne conscience qu'il existe une autre beauté, d'autres richesses supérieurs, qu'il n'y a aucune richesse supérieure à la gloire et au Royaume de Dieu, et qui mérite de leur être préférée. Mais cette prise de conscience n'est réellement possible, comme l'indique saint Jean Climaque, que par une expérience des réalités spirituelles à laquelle l'homme ne peut accéder que lorsqu'il cesse de mener une vie entièrement charnelle et s'unit à Dieu par l'amour et la pratique des commandements. Seul “ le goût de Dieu ” comme le dit si concrètement saint Jean Climaque lui permet de mesurer, par comparaison aux biens divins, le peu de valeur des biens sensibles.

Il est indispensable que la pauvreté constitue une disposition intérieure, une attitude spirituelle à regard des biens matériels. Le moine ne promet pas tant de vivre dans la pauvreté que de libérer son esprit de désir de posséder, libération dont le signe le plus claire est le désir ardent de ne pas posséder, au point de ne même plus épargner son propre corps. Selon saint Jean Climaque le cénobite ne possède rien au propre et a renoncé à son propre corps : “ Ceux qui vivent dans l'obéissance ignorent l'amour de l'argent. Car là où on a livré même son corps, que possède-t-on encore en propre ? ” . A cette condition est possible une vie vraiment royale.

Le vœu de pauvreté ou de non-possession se manifeste intérieurement comme absence de préoccupation à l'égard de biens matériels. Saint Jean Climaque écrit : “ La non-possession et l'abandon de tout souci, un voyage sans bagage, un affranchissement de la tristesse, la foi dans les commandements ”.  Et il est évident que cette absence de préoccupation et de souci ne peut être véritablement réalisée que par celui qui a renoncé à toute possession et à toute acquisition.

En revanche, le moine qui aime l'argent est étranger à l'acédie, et se souvient à toute heure des paroles de l'apôtre “ si quelqu'un ne veut pas travailler, qu'il ne mange pas non plus. ” ( 2 Thess 3, 10 ) et “ de mes propres mains j'ai pourvu à mes besoins et à ceux de Mes compagnons ” ( Act 20, 34 ).  L'amour de l'argent et la passion d'acquérir trouble l'âme en permanence, la fait la proie d'une multitude des soucis, d'inquiétudes, des tourments, l'établit dans un état continuel de crainte, d'anxiété, d'angoisse. Saint Jean Climaque montre que la guérison de l'avarice met fin à ces états : “ Le travailleur ( spirituel ) sans possession est fils du détachement et ne fait pas plus de cas des choses dont il dispose que si elle n'existait pas. Quand il se retire dans la solitude, il regarde toute chose comme de l'ordure. ” En délivrant l'homme des soucis inévitablement liées à toute possession, la non-possession le libère radicalement de son aliénation aux biens de ce monde il lui permet de se soucier exclusivement de Dieu, et d'être pleinement disponible pour lui. Dans la prière de l'office de la tonsure on dit : “ Seigneur Dieu, reçoit Ton serviteur ( Nom ) qui renonce aux désirs du monde et s'offre à Toi, le Maître, en se présentant lui-même comme une offrande vivante et agréable. ” 

L'expérience monacale nous montre que pour accéder à la prière pure, il est nécessaire de libérer l'intellect des images pesantes de la matière. Saint Jean Climaque nous montre cela clairement : “ L'homme sans possessions est pur durant sa prière, mais l'homme ami du gain, prie devant les images des choses matérielles ” et encore “ celui que la passion le tient enchaîné n'atteindra jamais à la prière pure. ”

La non-possession fortifie aussi l'humilité. Saint Jean Climaque dit: “ Les nerfs qui fortifient l'humilité et les voies qui y conduisent sont la non-possession, l'exil volontaire et secret… la demande de l'aumône… Rien ne peut humilier l'âme autant que cet état de dénouement où l'on doit mendier sa subsistance : car c'est seulement alors que nous nous montrons amis de la sagesse et amis de Dieu, quand pouvant nous élever nous fuyons irrévocablement l'élèvement. ”

Actualitatea lui Varlaam

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org



„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ”

( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )

Primiţi Evenimentele cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Drept măritori ori ba, smerenia mea vede azi timpul curgând spre capete. Mi-amintesc de Mahatma Gandhi, răspunzând unui ziarist britanic, care l-a întrebat ce crede despre Civilizaţia Occidentală :

– Cred c-ar fi o idee foarte bună !

Împletirea Încreştinării cu Încheierea Etnogenezei Românilor din Mileniul Întunecat

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Românii - neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) - sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.

Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.

Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.

Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !

Cauzele Creştinării Dacilor

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :

Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul „ Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.

Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.

Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă - uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia - dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.

Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum - fsat ( sat ) - şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.

Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.

Marele „ Völkerwanderung ” - acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos - nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :

Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite - ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.

Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.

Primele Dovezi ale unei Vieţi Creştine Organizate în Europa – Piatra, Lemnul, Cântecul, Limba, Firea

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Ortodoxia este, cum s-a spus, mai ales un mod de viaţă - crucea ţinută drept, în dreapta slavă. Dar ortodoxia mai este şi felul de a fi cel mai firesc al oamenilor, acela în care se îndumnezeieşte firea omenească. Cum altfel, fără a decade în etic sau cultural, se poate întâmpina sacrificiul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?

Drept ! Unde altundeva se mai sacrifică Domnul pentru păcatele noastre ? Dar societatea are rânduielile ei, corpurile ei, tradiţiile şi continuităţile ei particulare. Cu atât mai mult, atunci, modul de a trăi creştin încă de la început, de la fundamente, este o caracteristică definitorie pentru un grup social, cum este neamul românesc.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o „ religio illicita ” prin criptocreştinii trupelor imperiale romane ( şi mai cu seamă „ după ” ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate ) , povestea de aici, cu cântecele ei, ar fi fost cu totul alta.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul odată Războaiele dacice încheiate, în 106 d. Hr., dar şi înainte de retragerea militară din 276 d. Hr. ) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel, ca în Apus sau în Orient. De exemplu „ vocabularul liturgic ” şi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite.

Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de Occidentul Europei, sau de Orient, cere o sumedenie de explicaţii. Acestea vor fi date mai departe, mai sus...

Primii Martiri Daco-Romani Cunoscuţi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.

Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, Martirologul Bisericii Ortodoxe, ca şi numeroase nume de episcopi, sunt toate atestate pentru prima dată în Dacia încă din timpul primilor Părinţi ai Bisericii.

Primul preot „ daco-roman ” cunoscut este Montanus, sau „ Munteanu ”, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa creştină, în 26 Martie 304.

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul „ Noviodunum ”, în Scythia Minor Sciţia minor) au dezgropat un „ Martyrion ” şi mai vechi, aşezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfintele moaşte ale unor martiri care au mărturisit încă din timpul represiunilor împăratului Decius ( 249-251 d. Hr. ). Ceea ce apare deci imediat, şi deosebit de semnificativ, este faptul că Martirologul, şi nu doar acela al Bisericii Ortodoxe Române de azi, pomenea numele acestora încă de atunci, de la martiriul lor.

Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, „ şi cu dovezi materiale ” atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină daco-romană ar fi fost un „ mit ”. Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde inscripţii tombale, sau numai pomelnice, redactate cu literele sacre din alfabetele vechi dacice, întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, apoi şi multe necunoscute...

Dunărea de Jos creştină – „ Scythia Minor ” – Dobrogea

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

După 297 d. Hr., pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare ( „ Scythia minor ” ), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre - se află cei mai numeroşi martiri, cu adevărat într-un martiriu în masă. Fenomenul „ primilor mărturisitori întru credinţă ” ca grup etnic este unic în întreg Imperiul roman, apoi este mai ales definitoriu pentru noi.

Este cu adevărat un fenomen în masă, al întregului corp social, pentru că de la episcopi la preoţi, şi de la ţărani la soldaţi, strămoşii noştri îl mărturisesc pe Hristos cu toţii, iar nu ca petice pestriţe ale corpului social cosmopolitizat, cum se găseau în Grecia, în Orient şi la Roma. Martirologul nostru creştin românesc este cea mai limpede mărturie, şi o măsură definitorie a neamului românesc, mioritic, cosmic, apoi drept ca o cruce dintru început.

Densuşiana

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org



Biserica aceasta, nu degeaba tocmai cea din parohia Densuşienilor, este din multe puncte de vedere un happax. Biserica este din piatră antică. Densuş, în judeţul Hunedoara, este nu departe de locurile sacre ale dacilor. Construită cu mult înainte de 1280 d. Hr., ea se află pe un nucleu precreştin autohton ( identificarea ulterioară a unui sfânt militar local cu Sân-Nicoară ? ). Sfântul Altar este îndreptat în mod caracteristic spre sud. Mauzoleul de la temelie este datat în secolul al doilea d. Hr. Biserica are hramul Sfântului Nicolae. Se pot distinge motivele cele mai vechi ale Europei Vechi în toate detaliile arhitecturale, mai ales prin profilul unei lebede ce pare a se ridica în zbor, zvelt.

Prima Ţară Creştină din Europa ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia „ in corpore ”, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor - care nu erau de loc creştini ( şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci ), arată de asemenea că nu romanii au fost aceia care au adus dacilor creştinismul.

În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale „ Romania ”-ei „ rhomei ”-lor ( cum se numeau, ca naţiune greacă bizantină ţarigrădenii înşişi ), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.

Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia ( ţară ) – sau de Armenia inferioară ( satrapie ) ca prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi.

Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a „ lexicului liturgic ” „ arhaic ” ( şi „ unic ” ) al românilor, nu au fost încă semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon ( încă din anii 1780 ).

Organizarea religioasă „ primitivă ” în Dacia

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Faptele acestea esenţiale ale sfântului Apostol Andrei nu s-ar fi putut păstra de fel până azi, dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată creştineşte în mod originar. Dacia era în primul veac de după Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la apogeul istoriei sale „ recente ”. Istoria aceasta - care este doar partea vizibilă dintr-un uriaş munte submarin ascuns în antichitatea cea mai veche - coboară până în inima neoliticului european, iar de întins se întinde din Epir până în Savoia.

Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel.

Încreştinarea acestui străvechi neam preindoeuropean este un proces imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat, din care abia începem a distinge rostul vechilor profeţii europene, oricât de sibiline ar fi fost acestea.

Bătrâni din Oaş... Celebra lucrare a lui Ioniţă Andon, cunoscută drept „ Sfetnicii lui Decebal ” - fotografie din anul 1927 - oferă o imagine a continuităţii perfecte în credinţă a neamului românesc. Ea reprezintă bătrânii unui sat din Oaş – Negreşti – fotografiaţi în biserica satului. Profilul lor pare desprins direct din Columna lui Traian.

Este destul însă a privi profilurile unor bătrâni autohtoni în biserică, de exemplu în inspirata ilustraţie „ Sfetnicii lui Decebal ” pentru a pricepe organizarea bisericii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dacia. Aflăm aici mai mult decât din mormane de documente furate, despre care se ştie cum sunt încă ascunse. De cine ? De papistaşi, de mercenari apostolici cărora li se dădeau indicaţii exprese, şi - mai e nevoie să adaug? - de iezuiţi. Ce este primitiv, în concluzie, rămâne doar ascuns sub bună căpăceală sau chiar căftăneală în mentalitatea ineptă a istoricilor academici, care nu privesc, fariseic, decât unde vor să privească.

Aceast proces de organizare religioasă dacică este imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat. El se petrece pentru că organizarea bisericească şi intensitatea trăirii curate, creştine a întregii populaţii, în întregul corp social dacic sunt fenomene naturale. Este vorba de un proces pregătit de mii de ani de viaţă religioasă ferventă, mai ales prin manifestările sale caracteristice dacice, pe care le numesc de neam sau „ naţionale ”, şi mai ales acelea din registrul sau tema învierii, sau mai limpede, aceea a „ nemuririi ”. Suntem etaje întregi mai la temelie decât amfictioniile, sibilele sau religiile de mistere. Aceasta se petrece cu noi dintru început, prin mila Domnului.

Inscripţia tombală în Mormântul celor patru Martiri dreptslăvitori de la Niculiţel, arâtând clar numele lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos.

Într-adevăr, cum altfel se poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă mai în urmă, aceea strict neîntreruptă care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi, dacă nu prin firescul ei ? Ouăl