Un text frumos din Virgil Gheorghiu
by Virgil Gheorghiu
Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
În dicţionar, aflăm că termenul icoană înseamnă în greceşte imagine.
Într-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, "divino-umană", în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele théos, care înseamnă "Dumnezeu", şi anêr, care înseamnă "om".
Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.
Într-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. În icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. În icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. În timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.
Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, gaze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.
La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. În viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.
În icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.
O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup (nota 2). Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.
Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile - ca uleiul, cerneala şi culorile - realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu- are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.
Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică "nefăcută de mână omenească", Este chipul lui Hristos imprimat în Chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de " Sfântul Chip ". În afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.
Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.
Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer.
Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii, Ştiam că "cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele" (nota 3).
Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească - chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. Îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus.
E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu.
Note
Nota 2 : SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5.16.
Nota 3 : Faptele Apostolilor 7, 49.
Isvor
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ''De la 25ème heure à l'heure éternelle'' : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.)
Friday, September 22, 2006
Tuesday, August 08, 2006
Scara Sfântului Ioan Scărarul
by ieromonahul Paisie
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Saint Jean Climaque dit : “ Nul n'entrera couronné dans la céleste chambre nuptiale s'il n'accomplit le premier, le second et le troisième renoncement. Je veux dire le renoncement à toute affaire, à toute personne, à tout parent ”. Et dans l'office du petit schème, le postulant est demandé : “ Supporteras-tu toute affliction, toute austérité ( et pauvreté ) inhérente à la vie monastique, en vue du Royaume des Cieux ? ”. Après la réponse du postulant, l'higoumène dit cette prière : “ Seigneur, notre Dieu, tu as décidé que seul sont dignes de Toi, ceux qui ont abandonné tous les biens de cette monde, leur parenté, leurs, amis, et se sont mise a Ta suite. Reçois donc ton serviteur, qui a renoncé à toutes ces choses ”. Toutes ces affirmations nous montrent que le moine qui suit la voie de la perfection doit renoncer aux biens et richesses matérielles, et mener une vie de pauvreté, selon l'exemple du Christ, qui cherchait si peu les possessions de ce monde qu'Il “ n'avait pas où reposer Sa tête ”. (Mt 8, 20).
Par le vœu de pauvreté et la pratique de la pauvreté évangélique, le moine renonce à la sécurité, au confort, au prestige et à l'indépendance qui confère la richesse, ou au moins l'aisance matérielle. La pauvreté est ainsi pour lui, un moyen d'exprimer et de réaliser une parfaite dépossession de lui-même ; par elle, il renonce à se suffire et à se fermer sur lui-même dans l'affirmation de son individualité, afin d'entrer en parfaite communion avec Dieu et les hommes. Elle atteste, aussi, la préférence que le moine accorde aux biens du Royaume de Dieu sur les biens terrestres, son abandon filiale à la providence divine et son amour du prochain. Saint Jean Climaque nous la montre en disant : “ Un moine sans possessions est maître du monde. Il a confié à Dieu tous ses soucis, et par la foi il a acquis tous les hommes pour serviteurs. Il ne parle pas aux hommes de ses besoins, reçoit tout ce qui lui vient de la main du Dieu ”.
Dans le vœu monastique de pauvreté, ou de non acquisition, l'accent est mis sur la lutte, contre la passion d'acquérir ( pléonexia ), l'amour de l'argent ( philargyria ) et des choses.
La pléonexie consiste essentiellement dans la volonté d'acquérir des nouveaux biens, dans le désir de posséder d'avantage, et la philargyrie, quant à elle, désigne un attachement à l'argent et aux diverses formes de richesses matérielles. Cet attachement se manifeste dans la jouissance éprouvée à les posséder, dans le souci de les conserver, dans la difficulté que l'on éprouve à s'en séparer, dans la peine que l'on ressent à en faire don. Saint Jean Climaque introduit ainsi le chapitre de l'échelle qui est consacré à l'amour de l'argent : “ Disons donc d'abord quelques mots de la maladie, nous traiterons ensuite brièvement du remède ”.
A la suite de saint Paul ( cf. Eph 5, 5 ), saint Jean Climaque dit que “ L'amour de l'argent est l'adoration des idoles.
” Puisque dans la vie de l'avare et du cupide, l'argent et les diverses formes de richesses occupent la place due à Dieu, et devient pour lui des idoles. Celui qui est victime de ses passions n'adore pas les richesses comme les idolâtres adorent leurs idoles dans le cadre d'un culte constitué mais il a au fond la même attitude qu'eux : Il leur accorde en fait la même importance, voire la même sacralité, leur porte le même respect, leur manifeste la même vénération, et dépense pour elles toute son énergie, toutes ses forces, et tout son temps.
Ensuite, saint Jean dit que l'amour de l'argent est “ la fille de manque de foi. Il prend prétexte de la maladie, prévoit la vieillesse, suggère que la sécheresse va venir, annonce en avance la famine. ” Ces traits révèlent une manque de foi et d'espérance en Dieu, une inquiétude de l'homme face à un avenir qu'il ne connaît ni ne le maîtrise pas, la tentative d'acquérir une multitude des biens matériels, d'assurer en quelques sortes cet avenir, l'homme se confiant en ses propres richesses, au lieu d'attendre de Dieu tout secours. Mais, l'homme doit remettre toute sa confiance et tout son espoir en Dieu car le Christ même a dit : “ Ne vous inquiétez pas de votre vie, de ce que vous mangerez, ni pour votre corps, de quoi vous le vêtirez. ” ( Mt 6, 25 ). Du moment que les liens de la propriété sont rompus, le danger est écarté pour l'homme de mettre sa confiance en quelque chose de terrestre. Il est devenu libre pour Dieu. Mais c'est de cet aspect positif de la renonciation au monde qu'il s'agit en définitif. Tout le réfus et le renoncement tend à affirmer et à assurer une vie plus haute promise à ceux qui suivent le Seigneur. La pauvreté volontaire libère l'homme des contingences terrestres. Saint Jean Climaque dit : “ Comme celui qui a les pieds enchaînés ne peut marcher, ainsi en est-il de ceux qui amassent des biens, ils ne peuvent montez au Ciel. ”
Pour vaincre l'amour de l'argent et la passion d'acquérir, il faut que l'homme s'efforce de se contenter de ce qu'il possède. Saint Paul conseille : “ Que votre conduite soit exempte d'avarice, vous contenant de ce que vous avez présentement car Dieu Lui-même a dit “ Je ne te laisserai ni ne t'abandonnerai ” ( He 13, 5 ) ”. L'Apôtre indique par là même qu'une condition de la victoire sur l'avarice est l'acquisition d'une foi solide en Dieu. Ce qui affirme explicitement saint Jean Climaque : “ Une foi inébranlable coupe tout souci à la racine. ”
La valeur de la pauvreté repose moins dans la privation des biens temporels que dans la prise de conscience de l'importance relative de ces biens et de la nécessité de tendre toutes ses forces vers le Royaume des Cieux, unique objet de désir des chrétiens. Dans l'office de la tonsure, dit-on : “ Ne préfère donc rien à Dieu. ” L'on peut d'ailleurs constater que plus il s'attache aux biens spirituels, plus il acquiert le détachement à l'égard des biens sensibles. Saint Jean Climaque dit : “ Celui qui a goûté les choses d'en haut méprise facilement celles d'en bas. ” et encore : “ un petit feu suffit pour brûler beaucoup de bois ; et à l'aide d'une seule vertu, on échappe à toutes les passions que nous venons de dire. Cette vertu se nomme le détachement; elle est engendrée par l'expérience et le goût de Dieu. ”
Pour s'attacher aux biens spirituels il faut que l'homme prenne conscience qu'il existe une autre beauté, d'autres richesses supérieurs, qu'il n'y a aucune richesse supérieure à la gloire et au Royaume de Dieu, et qui mérite de leur être préférée. Mais cette prise de conscience n'est réellement possible, comme l'indique saint Jean Climaque, que par une expérience des réalités spirituelles à laquelle l'homme ne peut accéder que lorsqu'il cesse de mener une vie entièrement charnelle et s'unit à Dieu par l'amour et la pratique des commandements. Seul “ le goût de Dieu ” comme le dit si concrètement saint Jean Climaque lui permet de mesurer, par comparaison aux biens divins, le peu de valeur des biens sensibles.
Il est indispensable que la pauvreté constitue une disposition intérieure, une attitude spirituelle à regard des biens matériels. Le moine ne promet pas tant de vivre dans la pauvreté que de libérer son esprit de désir de posséder, libération dont le signe le plus claire est le désir ardent de ne pas posséder, au point de ne même plus épargner son propre corps. Selon saint Jean Climaque le cénobite ne possède rien au propre et a renoncé à son propre corps : “ Ceux qui vivent dans l'obéissance ignorent l'amour de l'argent. Car là où on a livré même son corps, que possède-t-on encore en propre ? ” . A cette condition est possible une vie vraiment royale.
Le vœu de pauvreté ou de non-possession se manifeste intérieurement comme absence de préoccupation à l'égard de biens matériels. Saint Jean Climaque écrit : “ La non-possession et l'abandon de tout souci, un voyage sans bagage, un affranchissement de la tristesse, la foi dans les commandements ”. Et il est évident que cette absence de préoccupation et de souci ne peut être véritablement réalisée que par celui qui a renoncé à toute possession et à toute acquisition.
En revanche, le moine qui aime l'argent est étranger à l'acédie, et se souvient à toute heure des paroles de l'apôtre “ si quelqu'un ne veut pas travailler, qu'il ne mange pas non plus. ” ( 2 Thess 3, 10 ) et “ de mes propres mains j'ai pourvu à mes besoins et à ceux de Mes compagnons ” ( Act 20, 34 ). L'amour de l'argent et la passion d'acquérir trouble l'âme en permanence, la fait la proie d'une multitude des soucis, d'inquiétudes, des tourments, l'établit dans un état continuel de crainte, d'anxiété, d'angoisse. Saint Jean Climaque montre que la guérison de l'avarice met fin à ces états : “ Le travailleur ( spirituel ) sans possession est fils du détachement et ne fait pas plus de cas des choses dont il dispose que si elle n'existait pas. Quand il se retire dans la solitude, il regarde toute chose comme de l'ordure. ” En délivrant l'homme des soucis inévitablement liées à toute possession, la non-possession le libère radicalement de son aliénation aux biens de ce monde il lui permet de se soucier exclusivement de Dieu, et d'être pleinement disponible pour lui. Dans la prière de l'office de la tonsure on dit : “ Seigneur Dieu, reçoit Ton serviteur ( Nom ) qui renonce aux désirs du monde et s'offre à Toi, le Maître, en se présentant lui-même comme une offrande vivante et agréable. ”
L'expérience monacale nous montre que pour accéder à la prière pure, il est nécessaire de libérer l'intellect des images pesantes de la matière. Saint Jean Climaque nous montre cela clairement : “ L'homme sans possessions est pur durant sa prière, mais l'homme ami du gain, prie devant les images des choses matérielles ” et encore “ celui que la passion le tient enchaîné n'atteindra jamais à la prière pure. ”
La non-possession fortifie aussi l'humilité. Saint Jean Climaque dit: “ Les nerfs qui fortifient l'humilité et les voies qui y conduisent sont la non-possession, l'exil volontaire et secret… la demande de l'aumône… Rien ne peut humilier l'âme autant que cet état de dénouement où l'on doit mendier sa subsistance : car c'est seulement alors que nous nous montrons amis de la sagesse et amis de Dieu, quand pouvant nous élever nous fuyons irrévocablement l'élèvement. ”
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Saint Jean Climaque dit : “ Nul n'entrera couronné dans la céleste chambre nuptiale s'il n'accomplit le premier, le second et le troisième renoncement. Je veux dire le renoncement à toute affaire, à toute personne, à tout parent ”. Et dans l'office du petit schème, le postulant est demandé : “ Supporteras-tu toute affliction, toute austérité ( et pauvreté ) inhérente à la vie monastique, en vue du Royaume des Cieux ? ”. Après la réponse du postulant, l'higoumène dit cette prière : “ Seigneur, notre Dieu, tu as décidé que seul sont dignes de Toi, ceux qui ont abandonné tous les biens de cette monde, leur parenté, leurs, amis, et se sont mise a Ta suite. Reçois donc ton serviteur, qui a renoncé à toutes ces choses ”. Toutes ces affirmations nous montrent que le moine qui suit la voie de la perfection doit renoncer aux biens et richesses matérielles, et mener une vie de pauvreté, selon l'exemple du Christ, qui cherchait si peu les possessions de ce monde qu'Il “ n'avait pas où reposer Sa tête ”. (Mt 8, 20).
Par le vœu de pauvreté et la pratique de la pauvreté évangélique, le moine renonce à la sécurité, au confort, au prestige et à l'indépendance qui confère la richesse, ou au moins l'aisance matérielle. La pauvreté est ainsi pour lui, un moyen d'exprimer et de réaliser une parfaite dépossession de lui-même ; par elle, il renonce à se suffire et à se fermer sur lui-même dans l'affirmation de son individualité, afin d'entrer en parfaite communion avec Dieu et les hommes. Elle atteste, aussi, la préférence que le moine accorde aux biens du Royaume de Dieu sur les biens terrestres, son abandon filiale à la providence divine et son amour du prochain. Saint Jean Climaque nous la montre en disant : “ Un moine sans possessions est maître du monde. Il a confié à Dieu tous ses soucis, et par la foi il a acquis tous les hommes pour serviteurs. Il ne parle pas aux hommes de ses besoins, reçoit tout ce qui lui vient de la main du Dieu ”.
Dans le vœu monastique de pauvreté, ou de non acquisition, l'accent est mis sur la lutte, contre la passion d'acquérir ( pléonexia ), l'amour de l'argent ( philargyria ) et des choses.
La pléonexie consiste essentiellement dans la volonté d'acquérir des nouveaux biens, dans le désir de posséder d'avantage, et la philargyrie, quant à elle, désigne un attachement à l'argent et aux diverses formes de richesses matérielles. Cet attachement se manifeste dans la jouissance éprouvée à les posséder, dans le souci de les conserver, dans la difficulté que l'on éprouve à s'en séparer, dans la peine que l'on ressent à en faire don. Saint Jean Climaque introduit ainsi le chapitre de l'échelle qui est consacré à l'amour de l'argent : “ Disons donc d'abord quelques mots de la maladie, nous traiterons ensuite brièvement du remède ”.
A la suite de saint Paul ( cf. Eph 5, 5 ), saint Jean Climaque dit que “ L'amour de l'argent est l'adoration des idoles.
” Puisque dans la vie de l'avare et du cupide, l'argent et les diverses formes de richesses occupent la place due à Dieu, et devient pour lui des idoles. Celui qui est victime de ses passions n'adore pas les richesses comme les idolâtres adorent leurs idoles dans le cadre d'un culte constitué mais il a au fond la même attitude qu'eux : Il leur accorde en fait la même importance, voire la même sacralité, leur porte le même respect, leur manifeste la même vénération, et dépense pour elles toute son énergie, toutes ses forces, et tout son temps.
Ensuite, saint Jean dit que l'amour de l'argent est “ la fille de manque de foi. Il prend prétexte de la maladie, prévoit la vieillesse, suggère que la sécheresse va venir, annonce en avance la famine. ” Ces traits révèlent une manque de foi et d'espérance en Dieu, une inquiétude de l'homme face à un avenir qu'il ne connaît ni ne le maîtrise pas, la tentative d'acquérir une multitude des biens matériels, d'assurer en quelques sortes cet avenir, l'homme se confiant en ses propres richesses, au lieu d'attendre de Dieu tout secours. Mais, l'homme doit remettre toute sa confiance et tout son espoir en Dieu car le Christ même a dit : “ Ne vous inquiétez pas de votre vie, de ce que vous mangerez, ni pour votre corps, de quoi vous le vêtirez. ” ( Mt 6, 25 ). Du moment que les liens de la propriété sont rompus, le danger est écarté pour l'homme de mettre sa confiance en quelque chose de terrestre. Il est devenu libre pour Dieu. Mais c'est de cet aspect positif de la renonciation au monde qu'il s'agit en définitif. Tout le réfus et le renoncement tend à affirmer et à assurer une vie plus haute promise à ceux qui suivent le Seigneur. La pauvreté volontaire libère l'homme des contingences terrestres. Saint Jean Climaque dit : “ Comme celui qui a les pieds enchaînés ne peut marcher, ainsi en est-il de ceux qui amassent des biens, ils ne peuvent montez au Ciel. ”
Pour vaincre l'amour de l'argent et la passion d'acquérir, il faut que l'homme s'efforce de se contenter de ce qu'il possède. Saint Paul conseille : “ Que votre conduite soit exempte d'avarice, vous contenant de ce que vous avez présentement car Dieu Lui-même a dit “ Je ne te laisserai ni ne t'abandonnerai ” ( He 13, 5 ) ”. L'Apôtre indique par là même qu'une condition de la victoire sur l'avarice est l'acquisition d'une foi solide en Dieu. Ce qui affirme explicitement saint Jean Climaque : “ Une foi inébranlable coupe tout souci à la racine. ”
La valeur de la pauvreté repose moins dans la privation des biens temporels que dans la prise de conscience de l'importance relative de ces biens et de la nécessité de tendre toutes ses forces vers le Royaume des Cieux, unique objet de désir des chrétiens. Dans l'office de la tonsure, dit-on : “ Ne préfère donc rien à Dieu. ” L'on peut d'ailleurs constater que plus il s'attache aux biens spirituels, plus il acquiert le détachement à l'égard des biens sensibles. Saint Jean Climaque dit : “ Celui qui a goûté les choses d'en haut méprise facilement celles d'en bas. ” et encore : “ un petit feu suffit pour brûler beaucoup de bois ; et à l'aide d'une seule vertu, on échappe à toutes les passions que nous venons de dire. Cette vertu se nomme le détachement; elle est engendrée par l'expérience et le goût de Dieu. ”
Pour s'attacher aux biens spirituels il faut que l'homme prenne conscience qu'il existe une autre beauté, d'autres richesses supérieurs, qu'il n'y a aucune richesse supérieure à la gloire et au Royaume de Dieu, et qui mérite de leur être préférée. Mais cette prise de conscience n'est réellement possible, comme l'indique saint Jean Climaque, que par une expérience des réalités spirituelles à laquelle l'homme ne peut accéder que lorsqu'il cesse de mener une vie entièrement charnelle et s'unit à Dieu par l'amour et la pratique des commandements. Seul “ le goût de Dieu ” comme le dit si concrètement saint Jean Climaque lui permet de mesurer, par comparaison aux biens divins, le peu de valeur des biens sensibles.
Il est indispensable que la pauvreté constitue une disposition intérieure, une attitude spirituelle à regard des biens matériels. Le moine ne promet pas tant de vivre dans la pauvreté que de libérer son esprit de désir de posséder, libération dont le signe le plus claire est le désir ardent de ne pas posséder, au point de ne même plus épargner son propre corps. Selon saint Jean Climaque le cénobite ne possède rien au propre et a renoncé à son propre corps : “ Ceux qui vivent dans l'obéissance ignorent l'amour de l'argent. Car là où on a livré même son corps, que possède-t-on encore en propre ? ” . A cette condition est possible une vie vraiment royale.
Le vœu de pauvreté ou de non-possession se manifeste intérieurement comme absence de préoccupation à l'égard de biens matériels. Saint Jean Climaque écrit : “ La non-possession et l'abandon de tout souci, un voyage sans bagage, un affranchissement de la tristesse, la foi dans les commandements ”. Et il est évident que cette absence de préoccupation et de souci ne peut être véritablement réalisée que par celui qui a renoncé à toute possession et à toute acquisition.
En revanche, le moine qui aime l'argent est étranger à l'acédie, et se souvient à toute heure des paroles de l'apôtre “ si quelqu'un ne veut pas travailler, qu'il ne mange pas non plus. ” ( 2 Thess 3, 10 ) et “ de mes propres mains j'ai pourvu à mes besoins et à ceux de Mes compagnons ” ( Act 20, 34 ). L'amour de l'argent et la passion d'acquérir trouble l'âme en permanence, la fait la proie d'une multitude des soucis, d'inquiétudes, des tourments, l'établit dans un état continuel de crainte, d'anxiété, d'angoisse. Saint Jean Climaque montre que la guérison de l'avarice met fin à ces états : “ Le travailleur ( spirituel ) sans possession est fils du détachement et ne fait pas plus de cas des choses dont il dispose que si elle n'existait pas. Quand il se retire dans la solitude, il regarde toute chose comme de l'ordure. ” En délivrant l'homme des soucis inévitablement liées à toute possession, la non-possession le libère radicalement de son aliénation aux biens de ce monde il lui permet de se soucier exclusivement de Dieu, et d'être pleinement disponible pour lui. Dans la prière de l'office de la tonsure on dit : “ Seigneur Dieu, reçoit Ton serviteur ( Nom ) qui renonce aux désirs du monde et s'offre à Toi, le Maître, en se présentant lui-même comme une offrande vivante et agréable. ”
L'expérience monacale nous montre que pour accéder à la prière pure, il est nécessaire de libérer l'intellect des images pesantes de la matière. Saint Jean Climaque nous montre cela clairement : “ L'homme sans possessions est pur durant sa prière, mais l'homme ami du gain, prie devant les images des choses matérielles ” et encore “ celui que la passion le tient enchaîné n'atteindra jamais à la prière pure. ”
La non-possession fortifie aussi l'humilité. Saint Jean Climaque dit: “ Les nerfs qui fortifient l'humilité et les voies qui y conduisent sont la non-possession, l'exil volontaire et secret… la demande de l'aumône… Rien ne peut humilier l'âme autant que cet état de dénouement où l'on doit mendier sa subsistance : car c'est seulement alors que nous nous montrons amis de la sagesse et amis de Dieu, quand pouvant nous élever nous fuyons irrévocablement l'élèvement. ”
Saturday, July 22, 2006
Actualitatea lui Varlaam
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
![Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice împărăteştii şi la sv[i]nţi mari cu zisa şi cheltuiala a lui Vasile Voivodul şi Domnul Ţarai Mol[dovei] di[n] multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba Romeniască de Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc, în Mănăstirea a trei Steli în Iaşi, de la Hs 1643.](http://photos1.blogger.com/blogger/320/235/320/_Cazania_RAMA-323-555.jpg)
„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ”
( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )
All Rights Reserved
Copyright © 2009
![Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice împărăteştii şi la sv[i]nţi mari cu zisa şi cheltuiala a lui Vasile Voivodul şi Domnul Ţarai Mol[dovei] di[n] multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba Romeniască de Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc, în Mănăstirea a trei Steli în Iaşi, de la Hs 1643.](http://photos1.blogger.com/blogger/320/235/1600/_Cazania_RAMA-323-555.jpg)
„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ”
( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )
Friday, July 21, 2006
Primiţi Evenimentele cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste !
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Drept măritori ori ba, smerenia mea vede azi timpul curgând spre capete. Mi-amintesc de Mahatma Gandhi, răspunzând unui ziarist britanic, care l-a întrebat ce crede despre Civilizaţia Occidentală :
– Cred c-ar fi o idee foarte bună !
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Drept măritori ori ba, smerenia mea vede azi timpul curgând spre capete. Mi-amintesc de Mahatma Gandhi, răspunzând unui ziarist britanic, care l-a întrebat ce crede despre Civilizaţia Occidentală :
– Cred c-ar fi o idee foarte bună !
Monday, June 05, 2006
Împletirea Încreştinării cu Încheierea Etnogenezei Românilor din Mileniul Întunecat
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Românii - neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) - sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.
Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.
Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.
Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Românii - neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) - sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.
Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.
Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.
Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !
Cauzele Creştinării Dacilor
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :
Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul „ Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.
Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.
Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă - uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia - dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.
Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum - fsat ( sat ) - şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.
Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.
Marele „ Völkerwanderung ” - acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos - nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :
Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite - ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.
Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :
Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul „ Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.
Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.
Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă - uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia - dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.
Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum - fsat ( sat ) - şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.
Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.
Marele „ Völkerwanderung ” - acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos - nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :
Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite - ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.
Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.
Primele Dovezi ale unei Vieţi Creştine Organizate în Europa – Piatra, Lemnul, Cântecul, Limba, Firea
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Ortodoxia este, cum s-a spus, mai ales un mod de viaţă - crucea ţinută drept, în dreapta slavă. Dar ortodoxia mai este şi felul de a fi cel mai firesc al oamenilor, acela în care se îndumnezeieşte firea omenească. Cum altfel, fără a decade în etic sau cultural, se poate întâmpina sacrificiul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?
Drept ! Unde altundeva se mai sacrifică Domnul pentru păcatele noastre ? Dar societatea are rânduielile ei, corpurile ei, tradiţiile şi continuităţile ei particulare. Cu atât mai mult, atunci, modul de a trăi creştin încă de la început, de la fundamente, este o caracteristică definitorie pentru un grup social, cum este neamul românesc.
Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o „ religio illicita ” prin criptocreştinii trupelor imperiale romane ( şi mai cu seamă „ după ” ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate ) , povestea de aici, cu cântecele ei, ar fi fost cu totul alta.
Dacă Dacii ar fi primit creştinismul odată Războaiele dacice încheiate, în 106 d. Hr., dar şi înainte de retragerea militară din 276 d. Hr. ) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel, ca în Apus sau în Orient. De exemplu „ vocabularul liturgic ” şi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite.
Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de Occidentul Europei, sau de Orient, cere o sumedenie de explicaţii. Acestea vor fi date mai departe, mai sus...
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Ortodoxia este, cum s-a spus, mai ales un mod de viaţă - crucea ţinută drept, în dreapta slavă. Dar ortodoxia mai este şi felul de a fi cel mai firesc al oamenilor, acela în care se îndumnezeieşte firea omenească. Cum altfel, fără a decade în etic sau cultural, se poate întâmpina sacrificiul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?
Drept ! Unde altundeva se mai sacrifică Domnul pentru păcatele noastre ? Dar societatea are rânduielile ei, corpurile ei, tradiţiile şi continuităţile ei particulare. Cu atât mai mult, atunci, modul de a trăi creştin încă de la început, de la fundamente, este o caracteristică definitorie pentru un grup social, cum este neamul românesc.
Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o „ religio illicita ” prin criptocreştinii trupelor imperiale romane ( şi mai cu seamă „ după ” ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate ) , povestea de aici, cu cântecele ei, ar fi fost cu totul alta.
Dacă Dacii ar fi primit creştinismul odată Războaiele dacice încheiate, în 106 d. Hr., dar şi înainte de retragerea militară din 276 d. Hr. ) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel, ca în Apus sau în Orient. De exemplu „ vocabularul liturgic ” şi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite.
Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de Occidentul Europei, sau de Orient, cere o sumedenie de explicaţii. Acestea vor fi date mai departe, mai sus...
Primii Martiri Daco-Romani Cunoscuţi
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.
Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, Martirologul Bisericii Ortodoxe, ca şi numeroase nume de episcopi, sunt toate atestate pentru prima dată în Dacia încă din timpul primilor Părinţi ai Bisericii.
Primul preot „ daco-roman ” cunoscut este Montanus, sau „ Munteanu ”, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa creştină, în 26 Martie 304.
Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul „ Noviodunum ”, în Scythia Minor Sciţia minor) au dezgropat un „ Martyrion ” şi mai vechi, aşezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfintele moaşte ale unor martiri care au mărturisit încă din timpul represiunilor împăratului Decius ( 249-251 d. Hr. ). Ceea ce apare deci imediat, şi deosebit de semnificativ, este faptul că Martirologul, şi nu doar acela al Bisericii Ortodoxe Române de azi, pomenea numele acestora încă de atunci, de la martiriul lor.
Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, „ şi cu dovezi materiale ” atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină daco-romană ar fi fost un „ mit ”. Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde inscripţii tombale, sau numai pomelnice, redactate cu literele sacre din alfabetele vechi dacice, întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, apoi şi multe necunoscute...
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.
Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, Martirologul Bisericii Ortodoxe, ca şi numeroase nume de episcopi, sunt toate atestate pentru prima dată în Dacia încă din timpul primilor Părinţi ai Bisericii.
Primul preot „ daco-roman ” cunoscut este Montanus, sau „ Munteanu ”, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa creştină, în 26 Martie 304.
Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul „ Noviodunum ”, în Scythia Minor Sciţia minor) au dezgropat un „ Martyrion ” şi mai vechi, aşezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfintele moaşte ale unor martiri care au mărturisit încă din timpul represiunilor împăratului Decius ( 249-251 d. Hr. ). Ceea ce apare deci imediat, şi deosebit de semnificativ, este faptul că Martirologul, şi nu doar acela al Bisericii Ortodoxe Române de azi, pomenea numele acestora încă de atunci, de la martiriul lor.
Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, „ şi cu dovezi materiale ” atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină daco-romană ar fi fost un „ mit ”. Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde inscripţii tombale, sau numai pomelnice, redactate cu literele sacre din alfabetele vechi dacice, întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, apoi şi multe necunoscute...
Dunărea de Jos creştină – „ Scythia Minor ” – Dobrogea
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
După 297 d. Hr., pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare ( „ Scythia minor ” ), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre - se află cei mai numeroşi martiri, cu adevărat într-un martiriu în masă. Fenomenul „ primilor mărturisitori întru credinţă ” ca grup etnic este unic în întreg Imperiul roman, apoi este mai ales definitoriu pentru noi.
Este cu adevărat un fenomen în masă, al întregului corp social, pentru că de la episcopi la preoţi, şi de la ţărani la soldaţi, strămoşii noştri îl mărturisesc pe Hristos cu toţii, iar nu ca petice pestriţe ale corpului social cosmopolitizat, cum se găseau în Grecia, în Orient şi la Roma. Martirologul nostru creştin românesc este cea mai limpede mărturie, şi o măsură definitorie a neamului românesc, mioritic, cosmic, apoi drept ca o cruce dintru început.
All Rights Reserved
Copyright © 2009
După 297 d. Hr., pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare ( „ Scythia minor ” ), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre - se află cei mai numeroşi martiri, cu adevărat într-un martiriu în masă. Fenomenul „ primilor mărturisitori întru credinţă ” ca grup etnic este unic în întreg Imperiul roman, apoi este mai ales definitoriu pentru noi.
Este cu adevărat un fenomen în masă, al întregului corp social, pentru că de la episcopi la preoţi, şi de la ţărani la soldaţi, strămoşii noştri îl mărturisesc pe Hristos cu toţii, iar nu ca petice pestriţe ale corpului social cosmopolitizat, cum se găseau în Grecia, în Orient şi la Roma. Martirologul nostru creştin românesc este cea mai limpede mărturie, şi o măsură definitorie a neamului românesc, mioritic, cosmic, apoi drept ca o cruce dintru început.
Densuşiana
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Biserica aceasta, nu degeaba tocmai cea din parohia Densuşienilor, este din multe puncte de vedere un happax. Biserica este din piatră antică. Densuş, în judeţul Hunedoara, este nu departe de locurile sacre ale dacilor. Construită cu mult înainte de 1280 d. Hr., ea se află pe un nucleu precreştin autohton ( identificarea ulterioară a unui sfânt militar local cu Sân-Nicoară ? ). Sfântul Altar este îndreptat în mod caracteristic spre sud. Mauzoleul de la temelie este datat în secolul al doilea d. Hr. Biserica are hramul Sfântului Nicolae. Se pot distinge motivele cele mai vechi ale Europei Vechi în toate detaliile arhitecturale, mai ales prin profilul unei lebede ce pare a se ridica în zbor, zvelt.
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Biserica aceasta, nu degeaba tocmai cea din parohia Densuşienilor, este din multe puncte de vedere un happax. Biserica este din piatră antică. Densuş, în judeţul Hunedoara, este nu departe de locurile sacre ale dacilor. Construită cu mult înainte de 1280 d. Hr., ea se află pe un nucleu precreştin autohton ( identificarea ulterioară a unui sfânt militar local cu Sân-Nicoară ? ). Sfântul Altar este îndreptat în mod caracteristic spre sud. Mauzoleul de la temelie este datat în secolul al doilea d. Hr. Biserica are hramul Sfântului Nicolae. Se pot distinge motivele cele mai vechi ale Europei Vechi în toate detaliile arhitecturale, mai ales prin profilul unei lebede ce pare a se ridica în zbor, zvelt.
Prima Ţară Creştină din Europa ?
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia „ in corpore ”, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor - care nu erau de loc creştini ( şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci ), arată de asemenea că nu romanii au fost aceia care au adus dacilor creştinismul.
În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale „ Romania ”-ei „ rhomei ”-lor ( cum se numeau, ca naţiune greacă bizantină ţarigrădenii înşişi ), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.
Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia ( ţară ) – sau de Armenia inferioară ( satrapie ) ca prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi.
Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a „ lexicului liturgic ” „ arhaic ” ( şi „ unic ” ) al românilor, nu au fost încă semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon ( încă din anii 1780 ).
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia „ in corpore ”, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor - care nu erau de loc creştini ( şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci ), arată de asemenea că nu romanii au fost aceia care au adus dacilor creştinismul.
În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale „ Romania ”-ei „ rhomei ”-lor ( cum se numeau, ca naţiune greacă bizantină ţarigrădenii înşişi ), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.
Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia ( ţară ) – sau de Armenia inferioară ( satrapie ) ca prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi.
Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a „ lexicului liturgic ” „ arhaic ” ( şi „ unic ” ) al românilor, nu au fost încă semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon ( încă din anii 1780 ).
Saturday, May 06, 2006
Organizarea religioasă „ primitivă ” în Dacia
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Faptele acestea esenţiale ale sfântului Apostol Andrei nu s-ar fi putut păstra de fel până azi, dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată creştineşte în mod originar. Dacia era în primul veac de după Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la apogeul istoriei sale „ recente ”. Istoria aceasta - care este doar partea vizibilă dintr-un uriaş munte submarin ascuns în antichitatea cea mai veche - coboară până în inima neoliticului european, iar de întins se întinde din Epir până în Savoia.
Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel.
Încreştinarea acestui străvechi neam preindoeuropean este un proces imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat, din care abia începem a distinge rostul vechilor profeţii europene, oricât de sibiline ar fi fost acestea.
Bătrâni din Oaş... Celebra lucrare a lui Ioniţă Andon, cunoscută drept „ Sfetnicii lui Decebal ” - fotografie din anul 1927 - oferă o imagine a continuităţii perfecte în credinţă a neamului românesc. Ea reprezintă bătrânii unui sat din Oaş – Negreşti – fotografiaţi în biserica satului. Profilul lor pare desprins direct din Columna lui Traian.
Este destul însă a privi profilurile unor bătrâni autohtoni în biserică, de exemplu în inspirata ilustraţie „ Sfetnicii lui Decebal ” pentru a pricepe organizarea bisericii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dacia. Aflăm aici mai mult decât din mormane de documente furate, despre care se ştie cum sunt încă ascunse. De cine ? De papistaşi, de mercenari apostolici cărora li se dădeau indicaţii exprese, şi - mai e nevoie să adaug? - de iezuiţi. Ce este primitiv, în concluzie, rămâne doar ascuns sub bună căpăceală sau chiar căftăneală în mentalitatea ineptă a istoricilor academici, care nu privesc, fariseic, decât unde vor să privească.
Aceast proces de organizare religioasă dacică este imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat. El se petrece pentru că organizarea bisericească şi intensitatea trăirii curate, creştine a întregii populaţii, în întregul corp social dacic sunt fenomene naturale. Este vorba de un proces pregătit de mii de ani de viaţă religioasă ferventă, mai ales prin manifestările sale caracteristice dacice, pe care le numesc de neam sau „ naţionale ”, şi mai ales acelea din registrul sau tema învierii, sau mai limpede, aceea a „ nemuririi ”. Suntem etaje întregi mai la temelie decât amfictioniile, sibilele sau religiile de mistere. Aceasta se petrece cu noi dintru început, prin mila Domnului.
Inscripţia tombală în Mormântul celor patru Martiri dreptslăvitori de la Niculiţel, arâtând clar numele lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos.
Într-adevăr, cum altfel se poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă mai în urmă, aceea strict neîntreruptă care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi, dacă nu prin firescul ei ? Ouăle încristate din zona folclorică a Moeciului şi a Branului, cu teme atât de evident cucuteniene, arată pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Înviat din morţi, înfăşat sau „ înfăşăcel ” exact cu acelaşi motiv tradiţional şi anume continuu, ca Zalmoxis, de exemplu cel din tablele dacice „ apocrife ” de la Sinaia.
Toate aceste consideraţii fac ca teza - sau ucazul, iar nu observaţiile majorităţii istoricilor apuseni - privind presupusa încreştinare a Daciei prin „ romani sau prizonieri ai romanilor ” să nu poată fi menţinută, mai ales în faţa întinderii şi adâncimii fenomenului creştin originar în întreaga Dacie - aceea mereu liberă - cu două generaţii înainte de invazia romană.
Dacii liberi erau desigur perfect pregătiţi să primească pe Hristos prin întreaga organicitate a propriilor tradiţii, prin obiceiurile lor cele mai vechi, mai ales cele de rugăciune sau rugă a inimii în sihăstrii, ca şi datorită profeţiilor în Duhul cărora trăiau.
Sfinţii militari - a căror caracteristică dăruire este descrisă de părintele Mihai-Andrei Aldea - au dus mai departe o tradiţie războinică străveche a orizontului dacic, aceea pe care au dezvoltat-o apoi prin mărturisire şi până la martiriu, ei devenind primii apărători ai întregului spaţiu creştin.
De toate acestea, care nu sunt întâmplătoare, trebuie să ne mai şi amintim. Tot de acestea toate vom mai da şi socoteală o dată, la Judecată. Este prilej de smerenie, nu de mândrie. Dar dacă tot sunt mereu martiri, militari ori doar mărturisitori cu care se frământă aluatul firii noastre de neam de mii de ani, apăi să mai dospească, şi nu să se usuce sângele lor în firile noastre „ modernizate ” - funciar atee ori colorat apostatice.
REFERINŢE SELECTIVE
Pr. Mihai Andrei Aldea, Cap. I.2 Formarea Românilor, din Începuturile Neamului ca Teologie
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Faptele acestea esenţiale ale sfântului Apostol Andrei nu s-ar fi putut păstra de fel până azi, dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată creştineşte în mod originar. Dacia era în primul veac de după Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la apogeul istoriei sale „ recente ”. Istoria aceasta - care este doar partea vizibilă dintr-un uriaş munte submarin ascuns în antichitatea cea mai veche - coboară până în inima neoliticului european, iar de întins se întinde din Epir până în Savoia.
Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel.Încreştinarea acestui străvechi neam preindoeuropean este un proces imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat, din care abia începem a distinge rostul vechilor profeţii europene, oricât de sibiline ar fi fost acestea.
Bătrâni din Oaş... Celebra lucrare a lui Ioniţă Andon, cunoscută drept „ Sfetnicii lui Decebal ” - fotografie din anul 1927 - oferă o imagine a continuităţii perfecte în credinţă a neamului românesc. Ea reprezintă bătrânii unui sat din Oaş – Negreşti – fotografiaţi în biserica satului. Profilul lor pare desprins direct din Columna lui Traian.Este destul însă a privi profilurile unor bătrâni autohtoni în biserică, de exemplu în inspirata ilustraţie „ Sfetnicii lui Decebal ” pentru a pricepe organizarea bisericii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dacia. Aflăm aici mai mult decât din mormane de documente furate, despre care se ştie cum sunt încă ascunse. De cine ? De papistaşi, de mercenari apostolici cărora li se dădeau indicaţii exprese, şi - mai e nevoie să adaug? - de iezuiţi. Ce este primitiv, în concluzie, rămâne doar ascuns sub bună căpăceală sau chiar căftăneală în mentalitatea ineptă a istoricilor academici, care nu privesc, fariseic, decât unde vor să privească.
Aceast proces de organizare religioasă dacică este imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat. El se petrece pentru că organizarea bisericească şi intensitatea trăirii curate, creştine a întregii populaţii, în întregul corp social dacic sunt fenomene naturale. Este vorba de un proces pregătit de mii de ani de viaţă religioasă ferventă, mai ales prin manifestările sale caracteristice dacice, pe care le numesc de neam sau „ naţionale ”, şi mai ales acelea din registrul sau tema învierii, sau mai limpede, aceea a „ nemuririi ”. Suntem etaje întregi mai la temelie decât amfictioniile, sibilele sau religiile de mistere. Aceasta se petrece cu noi dintru început, prin mila Domnului.
Inscripţia tombală în Mormântul celor patru Martiri dreptslăvitori de la Niculiţel, arâtând clar numele lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos.Într-adevăr, cum altfel se poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă mai în urmă, aceea strict neîntreruptă care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi, dacă nu prin firescul ei ? Ouăle încristate din zona folclorică a Moeciului şi a Branului, cu teme atât de evident cucuteniene, arată pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Înviat din morţi, înfăşat sau „ înfăşăcel ” exact cu acelaşi motiv tradiţional şi anume continuu, ca Zalmoxis, de exemplu cel din tablele dacice „ apocrife ” de la Sinaia.
Toate aceste consideraţii fac ca teza - sau ucazul, iar nu observaţiile majorităţii istoricilor apuseni - privind presupusa încreştinare a Daciei prin „ romani sau prizonieri ai romanilor ” să nu poată fi menţinută, mai ales în faţa întinderii şi adâncimii fenomenului creştin originar în întreaga Dacie - aceea mereu liberă - cu două generaţii înainte de invazia romană.
Dacii liberi erau desigur perfect pregătiţi să primească pe Hristos prin întreaga organicitate a propriilor tradiţii, prin obiceiurile lor cele mai vechi, mai ales cele de rugăciune sau rugă a inimii în sihăstrii, ca şi datorită profeţiilor în Duhul cărora trăiau.
Sfinţii militari - a căror caracteristică dăruire este descrisă de părintele Mihai-Andrei Aldea - au dus mai departe o tradiţie războinică străveche a orizontului dacic, aceea pe care au dezvoltat-o apoi prin mărturisire şi până la martiriu, ei devenind primii apărători ai întregului spaţiu creştin.
De toate acestea, care nu sunt întâmplătoare, trebuie să ne mai şi amintim. Tot de acestea toate vom mai da şi socoteală o dată, la Judecată. Este prilej de smerenie, nu de mândrie. Dar dacă tot sunt mereu martiri, militari ori doar mărturisitori cu care se frământă aluatul firii noastre de neam de mii de ani, apăi să mai dospească, şi nu să se usuce sângele lor în firile noastre „ modernizate ” - funciar atee ori colorat apostatice.
REFERINŢE SELECTIVE
Pr. Mihai Andrei Aldea, Cap. I.2 Formarea Românilor, din Începuturile Neamului ca Teologie
Tuesday, April 11, 2006
Sfântul Apostol Andrei
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Moesia inferioară a fost de asemenea vizitată de câtre Sfântul Apostol Andrei. Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, ca şi discipolii direcţi ai acestora, au fost pe la noi cu mult înainte de Războaiele dacice. Se cunoaşte nu numai tradiţia, dar şi Peştera Sfântului Andrei - locul exact - din Dobrogea unde Sfântul Apostol Andrei s-a adăpostit în timp ce îşi mărturisea credinţa, trecând Harul Duhului Sfânt numeroşilor ucenici de acolo, nu cu mult înainte de a fi martirizat el însuşi pe Crucea Sfântului Andrei - Crucea sa - de către soldaţi romani, la sud de Dunărea de Jos.
Un număr impresionant de toponime, ca şi materiale etnografice şi tradiţii locale, atât ale Sfinţilor Părinţi cât şi cele mănăstireşti sunt atestate de altfel, direct, de către cele mai vechi scrieri ale Părinţilor Bisericii dinaintea Sinodului Întâi ecumenic de la Niceea ( primul sinod ecumenic din istorie ).
Chiar Patriarhul Teoctist scria în „Ziua” de Vineri, 8 aprilie 2005 despre Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” :
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Moesia inferioară a fost de asemenea vizitată de câtre Sfântul Apostol Andrei. Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, ca şi discipolii direcţi ai acestora, au fost pe la noi cu mult înainte de Războaiele dacice. Se cunoaşte nu numai tradiţia, dar şi Peştera Sfântului Andrei - locul exact - din Dobrogea unde Sfântul Apostol Andrei s-a adăpostit în timp ce îşi mărturisea credinţa, trecând Harul Duhului Sfânt numeroşilor ucenici de acolo, nu cu mult înainte de a fi martirizat el însuşi pe Crucea Sfântului Andrei - Crucea sa - de către soldaţi romani, la sud de Dunărea de Jos.
Un număr impresionant de toponime, ca şi materiale etnografice şi tradiţii locale, atât ale Sfinţilor Părinţi cât şi cele mănăstireşti sunt atestate de altfel, direct, de către cele mai vechi scrieri ale Părinţilor Bisericii dinaintea Sinodului Întâi ecumenic de la Niceea ( primul sinod ecumenic din istorie ).
Chiar Patriarhul Teoctist scria în „Ziua” de Vineri, 8 aprilie 2005 despre Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” :
„Suntem recunoscători Sanctităţii Sale că, pentru prima dată în istoria Bisericii noastre, un Suveran Pontif a dat marturie publică despre originea apostolică a creştinismului românesc, întemeiat pe propovăduirea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, curmând astfel şirul neînţelegerilor anterioare care ne tăgăduiau tocmai acest caracter apostolic.”Scriitori ai Antichităţii joase, ca Eusebiu, atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost „Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.” Sfântul Apostol Andrei este, prin urmare, încă de la început, chiar Sfântul ocrotitor al Neamului Românesc.
Wednesday, April 05, 2006
Sfântul Apostol Pavel cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ) la Filipeni
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Sfântul Apostol Pavel a perindat locurile neamului nostru ( dacic, tracic, pelasgic sau pre-românesc ) împreună cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ). Sfântul Pavel din Tarsul Ciliciei, împreună cu Siluan ( Silvanus, acesta era ucenicul Apostolului Pavel ) a predicat chiar în „ Mica Romă Macedoneană ” a Filipenilor, în Caesarea Philippi.
Ei au făcut aceasta înainte chiar de a duce Cuvântul Evangheliei în inima Imperiului - şi deci înainte de a ajunge cu el, la Roma. Filipenii erau acei macedoneni de lângă ceea ce este azi Salonic, sau Thessaloniki. Este vorba despre Săruna tessalică, străvechiul teritoriu pelasgic din marginea sărată a unei foste câmpii mănoase - şi unul din bastioanele cele mai vechi ale latinităţii balcanice.
Cu harul său, părintele Stăniloae a intuit, apoi a studiat problematica teologic-istorică a neamului, formulând într-un articol explicit unele descoperiri ale sale despre Biserica cea veche a bitilor, bessilor, sau a altor păstori vlahi, mari navigatori ai uscatului din Bitinia apoi din tot Orientul. Se cere astfel aici o mică digresiune despre ceea ce este cel mai des atacat în numele de neam românesc :
Fie romanitatea aceasta pre-latină chalcidică ori numai dardană, ea este desigur, întru totul, leagănul latinităţii pre-romane. De aici, de pe ţărmurile mării Dardanilor, au plecat cei ce au întemeiat Roma, la câteva sute de ani de peregrinare ca „ popoare al mării ” prin „ Marea Migraţie Miceniană ” de după cucerirea Troiei de câtre greci. Arimi ( Aromâni ), pelasgi, velasgi, vlasci, daci ori traci dardani, bitini, apoi chalcidici ( cei care au creat chiar alfabetul „ latin ” ), acest străvechi neam, cel mai numeros după cel al indienilor, era cu mult mai unitar spiritual, cultural sau antropologic decât aflăm azi din istoriile naţionale ori imaginile de Épinal.
Voi reveni în alt loc - mai potrivit - asupra etimologiilor aramaice în legătură cu numele de Arimi. După date recente, care confirmă viziunile părintelui Stăniloae, genialul mirean Nicolae Densuşianu - cel foarte nedrept poreclit de concurentul Vasile Pârvan drept „romancier istoric” - avea dreptate.
Aromânii sunt astfel primii creştini „organizaţi” ai Europei, cel puţin în ramura lor tesalică – nu departe de ceea ce avea să devină imediat mai apoi, la Athos - cel mai înalt loc din lume - cum ne spunea viva voce stareţul Efrem de la Vatoped despre „ Sfântul Munte''.
REFERINŢE SELECTIVE
1. E Lipinsky : The Aramaeans : Their Ancient History, Culture, Religion ISBN 9042908599, BOBE-5230-REFS-0001, Uitgeverij Peeters, vol. C din Orientalia Lovanensia Analecta, 665 pages, (2000).
2. Dumitru Stăniloae : Besii în Mânăstirile din Orient BOBE-5235-REFS-0001, pp. 587-589 în « BOR » - Biserica Ortodoxă Română, vol. XCIV, Nr. 5-6 (1976).
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Sfântul Apostol Pavel a perindat locurile neamului nostru ( dacic, tracic, pelasgic sau pre-românesc ) împreună cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ). Sfântul Pavel din Tarsul Ciliciei, împreună cu Siluan ( Silvanus, acesta era ucenicul Apostolului Pavel ) a predicat chiar în „ Mica Romă Macedoneană ” a Filipenilor, în Caesarea Philippi.
Ei au făcut aceasta înainte chiar de a duce Cuvântul Evangheliei în inima Imperiului - şi deci înainte de a ajunge cu el, la Roma. Filipenii erau acei macedoneni de lângă ceea ce este azi Salonic, sau Thessaloniki. Este vorba despre Săruna tessalică, străvechiul teritoriu pelasgic din marginea sărată a unei foste câmpii mănoase - şi unul din bastioanele cele mai vechi ale latinităţii balcanice.
Cu harul său, părintele Stăniloae a intuit, apoi a studiat problematica teologic-istorică a neamului, formulând într-un articol explicit unele descoperiri ale sale despre Biserica cea veche a bitilor, bessilor, sau a altor păstori vlahi, mari navigatori ai uscatului din Bitinia apoi din tot Orientul. Se cere astfel aici o mică digresiune despre ceea ce este cel mai des atacat în numele de neam românesc :
Fie romanitatea aceasta pre-latină chalcidică ori numai dardană, ea este desigur, întru totul, leagănul latinităţii pre-romane. De aici, de pe ţărmurile mării Dardanilor, au plecat cei ce au întemeiat Roma, la câteva sute de ani de peregrinare ca „ popoare al mării ” prin „ Marea Migraţie Miceniană ” de după cucerirea Troiei de câtre greci. Arimi ( Aromâni ), pelasgi, velasgi, vlasci, daci ori traci dardani, bitini, apoi chalcidici ( cei care au creat chiar alfabetul „ latin ” ), acest străvechi neam, cel mai numeros după cel al indienilor, era cu mult mai unitar spiritual, cultural sau antropologic decât aflăm azi din istoriile naţionale ori imaginile de Épinal.
Voi reveni în alt loc - mai potrivit - asupra etimologiilor aramaice în legătură cu numele de Arimi. După date recente, care confirmă viziunile părintelui Stăniloae, genialul mirean Nicolae Densuşianu - cel foarte nedrept poreclit de concurentul Vasile Pârvan drept „romancier istoric” - avea dreptate.
Aromânii sunt astfel primii creştini „organizaţi” ai Europei, cel puţin în ramura lor tesalică – nu departe de ceea ce avea să devină imediat mai apoi, la Athos - cel mai înalt loc din lume - cum ne spunea viva voce stareţul Efrem de la Vatoped despre „ Sfântul Munte''.
REFERINŢE SELECTIVE
1. E Lipinsky : The Aramaeans : Their Ancient History, Culture, Religion ISBN 9042908599, BOBE-5230-REFS-0001, Uitgeverij Peeters, vol. C din Orientalia Lovanensia Analecta, 665 pages, (2000).
2. Dumitru Stăniloae : Besii în Mânăstirile din Orient BOBE-5235-REFS-0001, pp. 587-589 în « BOR » - Biserica Ortodoxă Română, vol. XCIV, Nr. 5-6 (1976).
Monday, March 27, 2006
Începuturile Încreştinării Neamului Românesc
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Faimoasa danie a unui anume Zenovie, acest candelabru paleocreştin din inima Ardealului, descoperit la Biertan, lângă Sibiu, atestă intensitatea trăirii creştineşti în Transilvania la începutul secolului al patrulea după Hristos.
După teoriile marii majorităţi a istoricilor apuseni, creştinismul a ajuns în Dacia doar odată cu trupele Imperiului roman. Într-adevăr, progresele militare ale romanilor la Dunărea de Jos corespund de-a dreptul cu faza de maximă expansiune a acestei uriaşe puteri a antichităţii înalte, apoi celei mai joase. Să fie deci strămoşii noştri creştini, aşa cum credea chiar Virgil Gheorghiu, urmaşii primilor episcopi romani exilaţi şi puşi la cazne în minele din Carpaţi - unde prin saline, sau în galerii metalifere, sunt mai peste tot altare?
Nu cred ! Cetăţenii romani ai secolului întâi după Hristos erau încă în plin Imperiu, şi - în mentalitatea socială, superstiţiile lor faimoase, apoi chiar în obiceiuri - prea departe de a adopta ceea ce vedeau încă a fi doar ca un fel de sectă sau rebeliune provincială. Vaticanul nu are toate arhivele publicate, iar surprizele ne pot încă prinde pe pregătite... Primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman, probabil în majoritate, au trecut Dunărea înspre miază-noapte, în afara Imperiului, încă din secolul Întâi d. Hr., tocmai pentru a evita primele persecuţii sistematice. Acestea au fost organizate de exemplu de câtre autorităţile imperiale provinciale peste tot, în vremea împăratului Nero. De altfel, trupele imperiale, cu excepţia câtorva sutaşi luminaţi, nu erau nici criptocreştine, nici încă nord-dunărene, necum majoritar creştineşti în timpul „ Imperiului înalt ” apoi a începutului celui de giosu...
Dar dacii erau mobili, proverbial de mobili, chiar versatili, apoi înalt spiritualizaţi, cum nu poate contesta nici un autor antic. Mai mult, firea neamului lor este veche, munteană, independentă, o fire nu de piraţi ci de „ navigatori ai uscatului ”. Trec de apologia priceperii lor de a se informa, sau a reţelelor de călători isteţi pe care le aveau peste tot în Imperiu, din Britania până în Bitinia, Capadocia, ori Palestina pentru a rezista unui vecin atât de pretenţios. În fine, greutatea remarcabilă a faptelor descoperite de arheologi, coroborată cu „ Tradiţia creştină ”, şi cu cercetarea scriitorilor antichităţii, ca şi a primelor acte sinodale din secolul al patrulea, înclină balanţa opiniilor mele - dar mai ales aceea a unor anumiţi specialişti contemporani din interiorul ortodoxiei, ca tânărul părinte istoric Mihai-Andrei Aldea, către ideea creştinării primare, apostolice a dacilor.
Concluzia acestor gânduri este aceasta : un neam unitar ca dacii este primul neam european creştin. Nu e mult, nici protocronist, dar este logic. Primele cuvinte ale creştinilor în limba strămoşilor, ca şi a noastră, sunt Dumnezeu Tatăl, Biserică, Sfânta Fecioară, Mântuitorul, Raiul, iar, purcede, prooroc, grai, mărturisire, Bobotează, Învierea, Jertfa, Mielul, Sfântul Agneţ, Prescura, Adevărul, Sfinţenia, Fiinţa, Întruparea, acum, de-a pururea, Răstignirea, Groapa, Înălţarea, Sfântul Giulgiu, Sfânta Scriptură, Împărtăşania, Atotţiitorul, apoi dania, predania, strădania, pedeapsa, învăţul, amin, amintirea, smintirea, iertarea, uitarea, mereu, lerui-ler, aho-aho, Ion Sântion, sfârşitul, pământul, jidovii, Patimile, vicleanul, dracul sau iadul- cuvinte unice între limbile neamurilor europene de azi.
Mai presus de analizele lingvistice, aceste cuvinte vechi au mereu o mare actualitate. Ele aproape că poartă cu ele o atemporală cardinalitate ce transcende modele, timpii sau orice altceva dimprejur iar nu din miezul lucrurilor - adstratul de exemplu. Ele fac un tot care parcă ar atrage orice nou cuvânt - să zic, ex-voto - de mi-l îmblânzeşte, mi-l face dulce ori diminutiv, mi-l apropie ori mi-l aduce acasă, în familie.
Ştiu, desigur, că nu sunt deocamdată petice de hârtie pe care să scrie că dacii uite, de pildă, s-ar fi încreştinat şi îmbisericit in corpore înaintea bătăliei de la Tapae. Dar Zeitgeist-ul sub cârma căruia trăim este acela al tuturor vremilor apostatice, smintite, apoi de-a dreptul abuzive. Ori - cum spuneau chiar romanii - abusus not tollit usum. Acestea sunt faptele vii, transmise de oameni vii, în feluri demne de crezare cu mult mai înalte decât „ consemnarea ”, care este deja semn de vestejire a Culturii Duhului. Este imposibil, cel puţin pentru priceperea mea, ca dacii, răspândiţi, apoi spiritualizaţi cum erau, să nu fi fost pregătiţi, de mulţi, în multe vremi, să-l primească imediat, direct, cu totul, pe Mântuitor. Nu însă tot ce a fost este şi scris ! Nu este scris tot ceea ce este - pe hârtie sau lemn sau piatră - şi altfel decât in inima, limba, firea sau amintirea noastră unde sunt toate cele ce merită cu adevărat rostuite, rostite sau bine spuse...
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Faimoasa danie a unui anume Zenovie, acest candelabru paleocreştin din inima Ardealului, descoperit la Biertan, lângă Sibiu, atestă intensitatea trăirii creştineşti în Transilvania la începutul secolului al patrulea după Hristos.
După teoriile marii majorităţi a istoricilor apuseni, creştinismul a ajuns în Dacia doar odată cu trupele Imperiului roman. Într-adevăr, progresele militare ale romanilor la Dunărea de Jos corespund de-a dreptul cu faza de maximă expansiune a acestei uriaşe puteri a antichităţii înalte, apoi celei mai joase. Să fie deci strămoşii noştri creştini, aşa cum credea chiar Virgil Gheorghiu, urmaşii primilor episcopi romani exilaţi şi puşi la cazne în minele din Carpaţi - unde prin saline, sau în galerii metalifere, sunt mai peste tot altare?Nu cred ! Cetăţenii romani ai secolului întâi după Hristos erau încă în plin Imperiu, şi - în mentalitatea socială, superstiţiile lor faimoase, apoi chiar în obiceiuri - prea departe de a adopta ceea ce vedeau încă a fi doar ca un fel de sectă sau rebeliune provincială. Vaticanul nu are toate arhivele publicate, iar surprizele ne pot încă prinde pe pregătite... Primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman, probabil în majoritate, au trecut Dunărea înspre miază-noapte, în afara Imperiului, încă din secolul Întâi d. Hr., tocmai pentru a evita primele persecuţii sistematice. Acestea au fost organizate de exemplu de câtre autorităţile imperiale provinciale peste tot, în vremea împăratului Nero. De altfel, trupele imperiale, cu excepţia câtorva sutaşi luminaţi, nu erau nici criptocreştine, nici încă nord-dunărene, necum majoritar creştineşti în timpul „ Imperiului înalt ” apoi a începutului celui de giosu...
Dar dacii erau mobili, proverbial de mobili, chiar versatili, apoi înalt spiritualizaţi, cum nu poate contesta nici un autor antic. Mai mult, firea neamului lor este veche, munteană, independentă, o fire nu de piraţi ci de „ navigatori ai uscatului ”. Trec de apologia priceperii lor de a se informa, sau a reţelelor de călători isteţi pe care le aveau peste tot în Imperiu, din Britania până în Bitinia, Capadocia, ori Palestina pentru a rezista unui vecin atât de pretenţios. În fine, greutatea remarcabilă a faptelor descoperite de arheologi, coroborată cu „ Tradiţia creştină ”, şi cu cercetarea scriitorilor antichităţii, ca şi a primelor acte sinodale din secolul al patrulea, înclină balanţa opiniilor mele - dar mai ales aceea a unor anumiţi specialişti contemporani din interiorul ortodoxiei, ca tânărul părinte istoric Mihai-Andrei Aldea, către ideea creştinării primare, apostolice a dacilor.
Concluzia acestor gânduri este aceasta : un neam unitar ca dacii este primul neam european creştin. Nu e mult, nici protocronist, dar este logic. Primele cuvinte ale creştinilor în limba strămoşilor, ca şi a noastră, sunt Dumnezeu Tatăl, Biserică, Sfânta Fecioară, Mântuitorul, Raiul, iar, purcede, prooroc, grai, mărturisire, Bobotează, Învierea, Jertfa, Mielul, Sfântul Agneţ, Prescura, Adevărul, Sfinţenia, Fiinţa, Întruparea, acum, de-a pururea, Răstignirea, Groapa, Înălţarea, Sfântul Giulgiu, Sfânta Scriptură, Împărtăşania, Atotţiitorul, apoi dania, predania, strădania, pedeapsa, învăţul, amin, amintirea, smintirea, iertarea, uitarea, mereu, lerui-ler, aho-aho, Ion Sântion, sfârşitul, pământul, jidovii, Patimile, vicleanul, dracul sau iadul- cuvinte unice între limbile neamurilor europene de azi.
Mai presus de analizele lingvistice, aceste cuvinte vechi au mereu o mare actualitate. Ele aproape că poartă cu ele o atemporală cardinalitate ce transcende modele, timpii sau orice altceva dimprejur iar nu din miezul lucrurilor - adstratul de exemplu. Ele fac un tot care parcă ar atrage orice nou cuvânt - să zic, ex-voto - de mi-l îmblânzeşte, mi-l face dulce ori diminutiv, mi-l apropie ori mi-l aduce acasă, în familie.
Ştiu, desigur, că nu sunt deocamdată petice de hârtie pe care să scrie că dacii uite, de pildă, s-ar fi încreştinat şi îmbisericit in corpore înaintea bătăliei de la Tapae. Dar Zeitgeist-ul sub cârma căruia trăim este acela al tuturor vremilor apostatice, smintite, apoi de-a dreptul abuzive. Ori - cum spuneau chiar romanii - abusus not tollit usum. Acestea sunt faptele vii, transmise de oameni vii, în feluri demne de crezare cu mult mai înalte decât „ consemnarea ”, care este deja semn de vestejire a Culturii Duhului. Este imposibil, cel puţin pentru priceperea mea, ca dacii, răspândiţi, apoi spiritualizaţi cum erau, să nu fi fost pregătiţi, de mulţi, în multe vremi, să-l primească imediat, direct, cu totul, pe Mântuitor. Nu însă tot ce a fost este şi scris ! Nu este scris tot ceea ce este - pe hârtie sau lemn sau piatră - şi altfel decât in inima, limba, firea sau amintirea noastră unde sunt toate cele ce merită cu adevărat rostuite, rostite sau bine spuse...
Friday, March 17, 2006
Biserica Neamului Românesc
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Biserica Ortodoxă Română este una dintre bisericile autocefale ale ortodoxiei răsăritene. Majoritatea românilor, cel puţin 20 de milioane după datele recensământului din 2002, aparţin acestei biserici.
Dintre toţi creştinii ortodocşi în lume, românii sunt cei mai numeroşi de după ruşi. Mândria, dar şi smerenia românilor drept-credincioşi este că biserica lor naţională este prima în Europa care a apărut pentru un neam întreg, prima care a fost atestată, şi prima dintre cele apostolice (clădite chiar de către Sfinţii Apostoli).
Bisericile Ortodoxe Răsăritene sunt o parte însemnată din Istoria Bisericii Universale, cuprinzând cele două milenii de viaţă creştină, vieţile exemplare ale sfinţilor, ca şi istoricul instituţional al Bisericii din părţile şi teritoriile istorice răsăritene ale Imperiului Roman până foarte departe spre Asia. Azi Bisericile Ortodoxe Răsăritene sunt tot mai frecventate, mai semnificativ, apoi mai nou - de câtre occidentali, în Europa, Africa, Australia şi în America de Nord.
Biserica Ortodoxă Română nu poate fi desprinsă de Neamul Românesc, deoarece românii sunt creştini şi mărturisitori ai dreptei credinţe încă de la începuturile lor, după cum arată etnogeneza, istoria, limba, arheologia, etnologia, etnografia, şi folclorul ca şi tradiţiile româneşti - în concluzie toată viaţa lor. Neamul Românesc este o categorie a neamurilor cu însemnătate istorică, ideologică, dar mai ales teologică. Neamul Românesc este o noţiune care transcende categoriile discursive, datorită însemnătăţii consideraţiilor eschatologice deasupra filosofiei istoriei. De aici decurge rostul misiunii dreptei credinţe în lume, o lucrare tainică, profundă, deoarece această misiune se produce fără misionarism, în religia tainei, a isihiei, şi a luminii line, cu alte cuvinte prin martori iar nu prin avocaţi.
Teologic, Biserica nu este o instituţie, ci trupul Mântuitorului, „ partea vizibilă a invizibilului ”, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. De aceea orice încercare de relativizare ori de prezentare restrictivă, strict instituţională sau exclusivistă a Bisericii, numai din punctele de vedere mirene, trădează ceea ce este duhul ei adevărat, atacând astfel direct, chiar dacă fără prea multă minte, fiinţa ei vie.
În limba daco-română ortodoxia se mai numeşte şi dreapta înţelegere, cum arată părintele Rafail Noica. Aceasta duce la „ Dreapta Slavă ”, iar românul este „ drept-credincios creştin ”, ceea ce se poate traduce exact sau „ diortisi ” din grecescul ορθό-δοξος – Ορθόδοξος.
Notă editorială
Ce mai încerca să copieze, să taie, să spânzure ori să castreze cenzura universală din lumea mucegăită a criptocraţiei? Articolul de mai sus !
Din umbra de loc falnică a Cleptocraţiei sau a vraiştei în care se ascunde "lumea bună" a Wikipediei Române Apostatice, ce se mai pierde oare, prin diluare mediatică, Google-style? Tot sensul ! Că doar acesta este rostul vraiştei ajunse astăzi stăpâne peste tot !
Acesta este „rostul” amestecului nefiresc, ciopărţit şi şchiop al peticelor recompuse fals. Peticele pe care le potrivim din condei, în văgăună, din tot ceea ce a fost lăsat întreg, nu fac decât să ascundă.
Am priceput în fine că Wikipedia, unde interminabile dispute asupra descrierilor organelor genitale - testes - sunt puse pe acelaşi plan cu martirii este o încercare ratată de a rescrie milenii de istorie fără noţiunea de adevăr.
Este din păcate aceeaşi veche poveste peste tot : a părea, în loc de a fi.
Vreau aici doar un sit smerit, dar : cu sens !!! Deci, desigur, în mica lui smerenie, e doar un punct de vedere oarecare, ca oricare altul, liber... Dar : are sânge prin mădularele sale, e viu, apoi are o valoare fiind doar al meu, fiind trecut cu sudoare prin ciurul, dârmonul, furca, apoi podul casei mele. E un weblog modest, dar e liber!
Apoi e uman, nu-i sclav mecanic, nu e castrat, e ne-diluat, e ne-globalizat, e de ne-cenzurat, e ne-neutralizat, e ne-corectat politic, apoi desigur e ne-wikipedizat.
Am început, Sancho, dewikipedizarea culturii române. Dacă latră cineva după noi, e pentru că noi suntem pe măgari, călare... :- )
Urmează aici, mai sus, ce am scris înainte ca atotştergătorii apostaţi să treacă şi pe acolo...
Biografie Dan Waniek
Medic român ( de la protovasconicul *bade, întregitor, care după Vennemann a dat deponentul - căci nu are pasiv - şi defectivul - căci nu are perfect - Lat. mederi, a vindeca, verb dual, pentru că are complement atât cu dativul cât şi cu acuzativul :-).
Postul Sfintelor Paşti : oriunde am fi, suntem acasă... Realmente suntem la noi peste tot în lume, iar nu credo ut intelligam. Suntem la noi acasă peste tot, ca odinioară autorul epistolei câtre Diognet, guvernatorul Alexandriei... Stâlpul de foc al Duhului Sfânt, Vasile cel Mare, tot astfel spunea dregătorului imperial ce-l tot mustra, apoi iar ameninţa cu exilul :
„ Unde oare mă poţi izgoni, unde nu este Dumnezeu ? ”
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Biserica Ortodoxă Română este una dintre bisericile autocefale ale ortodoxiei răsăritene. Majoritatea românilor, cel puţin 20 de milioane după datele recensământului din 2002, aparţin acestei biserici.
Dintre toţi creştinii ortodocşi în lume, românii sunt cei mai numeroşi de după ruşi. Mândria, dar şi smerenia românilor drept-credincioşi este că biserica lor naţională este prima în Europa care a apărut pentru un neam întreg, prima care a fost atestată, şi prima dintre cele apostolice (clădite chiar de către Sfinţii Apostoli).
Bisericile Ortodoxe Răsăritene sunt o parte însemnată din Istoria Bisericii Universale, cuprinzând cele două milenii de viaţă creştină, vieţile exemplare ale sfinţilor, ca şi istoricul instituţional al Bisericii din părţile şi teritoriile istorice răsăritene ale Imperiului Roman până foarte departe spre Asia. Azi Bisericile Ortodoxe Răsăritene sunt tot mai frecventate, mai semnificativ, apoi mai nou - de câtre occidentali, în Europa, Africa, Australia şi în America de Nord.
Biserica Ortodoxă Română nu poate fi desprinsă de Neamul Românesc, deoarece românii sunt creştini şi mărturisitori ai dreptei credinţe încă de la începuturile lor, după cum arată etnogeneza, istoria, limba, arheologia, etnologia, etnografia, şi folclorul ca şi tradiţiile româneşti - în concluzie toată viaţa lor. Neamul Românesc este o categorie a neamurilor cu însemnătate istorică, ideologică, dar mai ales teologică. Neamul Românesc este o noţiune care transcende categoriile discursive, datorită însemnătăţii consideraţiilor eschatologice deasupra filosofiei istoriei. De aici decurge rostul misiunii dreptei credinţe în lume, o lucrare tainică, profundă, deoarece această misiune se produce fără misionarism, în religia tainei, a isihiei, şi a luminii line, cu alte cuvinte prin martori iar nu prin avocaţi.
Teologic, Biserica nu este o instituţie, ci trupul Mântuitorului, „ partea vizibilă a invizibilului ”, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. De aceea orice încercare de relativizare ori de prezentare restrictivă, strict instituţională sau exclusivistă a Bisericii, numai din punctele de vedere mirene, trădează ceea ce este duhul ei adevărat, atacând astfel direct, chiar dacă fără prea multă minte, fiinţa ei vie.
În limba daco-română ortodoxia se mai numeşte şi dreapta înţelegere, cum arată părintele Rafail Noica. Aceasta duce la „ Dreapta Slavă ”, iar românul este „ drept-credincios creştin ”, ceea ce se poate traduce exact sau „ diortisi ” din grecescul ορθό-δοξος – Ορθόδοξος.
Notă editorială
Ce mai încerca să copieze, să taie, să spânzure ori să castreze cenzura universală din lumea mucegăită a criptocraţiei? Articolul de mai sus !
Din umbra de loc falnică a Cleptocraţiei sau a vraiştei în care se ascunde "lumea bună" a Wikipediei Române Apostatice, ce se mai pierde oare, prin diluare mediatică, Google-style? Tot sensul ! Că doar acesta este rostul vraiştei ajunse astăzi stăpâne peste tot !
Acesta este „rostul” amestecului nefiresc, ciopărţit şi şchiop al peticelor recompuse fals. Peticele pe care le potrivim din condei, în văgăună, din tot ceea ce a fost lăsat întreg, nu fac decât să ascundă.
Am priceput în fine că Wikipedia, unde interminabile dispute asupra descrierilor organelor genitale - testes - sunt puse pe acelaşi plan cu martirii este o încercare ratată de a rescrie milenii de istorie fără noţiunea de adevăr.
Este din păcate aceeaşi veche poveste peste tot : a părea, în loc de a fi.
Vreau aici doar un sit smerit, dar : cu sens !!! Deci, desigur, în mica lui smerenie, e doar un punct de vedere oarecare, ca oricare altul, liber... Dar : are sânge prin mădularele sale, e viu, apoi are o valoare fiind doar al meu, fiind trecut cu sudoare prin ciurul, dârmonul, furca, apoi podul casei mele. E un weblog modest, dar e liber!
Apoi e uman, nu-i sclav mecanic, nu e castrat, e ne-diluat, e ne-globalizat, e de ne-cenzurat, e ne-neutralizat, e ne-corectat politic, apoi desigur e ne-wikipedizat.
Am început, Sancho, dewikipedizarea culturii române. Dacă latră cineva după noi, e pentru că noi suntem pe măgari, călare... :- )
Urmează aici, mai sus, ce am scris înainte ca atotştergătorii apostaţi să treacă şi pe acolo...
Biografie Dan Waniek
Medic român ( de la protovasconicul *bade, întregitor, care după Vennemann a dat deponentul - căci nu are pasiv - şi defectivul - căci nu are perfect - Lat. mederi, a vindeca, verb dual, pentru că are complement atât cu dativul cât şi cu acuzativul :-).
Postul Sfintelor Paşti : oriunde am fi, suntem acasă... Realmente suntem la noi peste tot în lume, iar nu credo ut intelligam. Suntem la noi acasă peste tot, ca odinioară autorul epistolei câtre Diognet, guvernatorul Alexandriei... Stâlpul de foc al Duhului Sfânt, Vasile cel Mare, tot astfel spunea dregătorului imperial ce-l tot mustra, apoi iar ameninţa cu exilul :„ Unde oare mă poţi izgoni, unde nu este Dumnezeu ? ”
Thursday, March 09, 2006
Care Este Legea Strămoşească?
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Aceasta este formulată perfect de cel mai mare teolog al secolului XX, drept Ortodoxie şi românism. Ideea părintelui Stăniloae este aceea că neamul este o realitate supra-istorică, aceea de care dăm socoteală la Judecată după ce suntem judecaţi fiecare.
Părintele Dumitru Stăniloae
All Rights Reserved
Copyright © 2009
Aceasta este formulată perfect de cel mai mare teolog al secolului XX, drept Ortodoxie şi românism. Ideea părintelui Stăniloae este aceea că neamul este o realitate supra-istorică, aceea de care dăm socoteală la Judecată după ce suntem judecaţi fiecare.
Părintele Dumitru Stăniloae
Subscribe to:
Posts (Atom)